x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Valea puilor orbi

2
Autor: Marian Nazat 12 Sep 2013 - 15:29
În viaţa de odinioară, coboram în vale şi o coteam spre podişcă. Acolo, sub  sat, oamenii cărau bălegarul din oboare strâns peste iarnă. Îl  azvârleau din care sau căruţe  cu furca, iar câteodată aruncau în mormanele de gunoi şi căţeluşi ori pisoi abia fătaţi. Mititeii aceia, cu ochii încă lipiţi, scânceau subţire, ca nişte copilaşi furaţi de  la sânul  mamei. Orbecăiau schelălăind, ameţiţi  de mirosurile străine, şi-şi chemau neîncetat părinţii, fraţii, surorile… Poate plângeau  de frică, poate de foame, poate  de frig, dar cine îi întreba ? Islăzenii n-aveau timp de ei, şi nici inimă, îi abandonaseră pe câmp fiindcă nu fuseseră în stare să-i omoare. Alţii îi vârau în sac şi le dădeau drumul pe apă în nemărginirea dintre Olt şi Dunăre, să se înece.  Doar noi, copiii, zăboveam lângă  mogâldeţele părăsite şi ne jucam cu ele, încălzindu-le  cu inocenţa vârstei fragede. Le luam în braţe, le mângâiam, însă  nu intuiam tragedia ce se petrecea dimprejur. Ele  ne adulmecau şi le simţeam pe piele boticurile umede,  blăniţa moale şi tremurândă. Către seară, dacă nu în dimineaţa următoare, le găseam stinse, cu trupurile înţepenite  şi umflate. Muriseră. Căţeaua ori pisica rămasă fără pui se agita ca turbată o zi, două, suspina de-ţi rupea sufletul, după care se  resemna şi-şi continua  destinul pecetluit.Curând, uitau, şi istoria se repeta, mereu şi mereu. Târziu, în  adolescenţă, aflat-am că în Rusia, un poet uriaş, Serghei Esenin, trăise şi el o întâmplare asemănătoare. Tulburarea resimţită atunci se transformase în “Cântecul căţelei”, versuri de-o sensibilitate cutremurătoare. Recitiţi-le, dară, şi reflectaţi o ţâră la condiţia umană şi animală ! Aşadar, “lar seara, când găinele s-aşază, / Stăpânul casei a ieşit posac/ Şi unde mama pîlpîia de groază,/ El pe toţi şapte i-a băgat în sac./ În urma lui, fugind după desagă,/ Căţeaua da-n nămeţii de pe drum.../ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ Scâncea curgând sub botul ei, acum./ Apoi, când se-nturna şovăitoare / Şi singură înspre culcuşul ei,/ Deasupra casei i-apăru pe zare,/ În locul lunii, unul din căţei. (…) Şi cum atunci, când cineva-n ogradă, / Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,/ Ca stele mari de aur în zăpadă, / Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins”. Ţăranii din  sud aşa înţelegeau  să controleze numărul câinilor şi pisicilor din bătătură. Un soi de cruzime ghiceam în gestul semenilor mei, deşi îl făceau cu atâta firesc încât mă îndoiesc că înlăuntru-le încăpea vreo urmă de ezitare. Acţionau de veacuri astfel,  moşteniseră din moşi-strămoşi obiceiul ăsta barbar şi-l transmiteau mai departe, reci şi indiferenţi. Nu se sinchiseau neam de vaierul iscat de fiinţele acelea neajutorate, lepădate în arşiţă  sau ger. De s-ar fi lăsat  copleşiţi de emoţie, s-ar fi umplut ograda  de patrupede şi cum să hrănească puzderia de guri lacome, cum ? Pragmatismul îi îndemna să acţioneze ca atare, nu proasta lor alcătuire interioară. Altminteri, ţăranii îşi iubeau dobitoacele, dormeau cu mieii şi cloţele în odaie şi câte altele. Dar legile naturii erau implacabile, nemiloase, şi de aceea le respectau cu stricteţe,   Dumnezeu  le  scrisese şi nu se cădea să le nesocotească, ferească sfântu' !

Astăzi, în pestriţeala  oraşelor, copiii sunt sfârtecaţi de câinii sălbăticiţi  printre oameni. Haite flămânde  şi fioroase s-au pripăşit pe stradă, în dosul blocurilor  şi-n parcuri, gata să atace din întuneric. Şi-au redescoperit instinctul originar şi caută să supravieţuiască în jungla  de asfalt. Seamănă din ce în ce mai mult cu stăpânii bipezi, agresivi şi încolţiţi de spaime cu ghiotura. I-au înrăit, şi pe unii şi pe alţii, vremurile vitrege şi vecinătatea reciprocă, simbioza în ostilitate. Adesea mă gândesc că adăposturile pentru populaţia canină ar fi mai nimerite  pentru homo sapiens, într-atât ni s-a…câinit specia. Rupţi în tabere ireconciliabile de vrajba postdecembristă, românii  s-au trezit iarăşi luptându-se între ei. De această dată, miza este eutanasierea potăilor, problemă pe care  politicienii le-au pus-o în braţe dintr-o funciară lipsă de curaj. Teama de a-şi pierde electoratul i-a determinat pe aleşii neamului surpat de neisprăvire să amâne la infinit  chestiunea maidanezilor. Speriaţi de riposta organizaţiilor neguvernamentale, edilii locali  s-au pitit îndărătul  unor acte normative  aproximative, în tradiţia seculară a temporizării. În patima dezlănţuită deunăzi, cu fanatici pro şi contra, mă tem că vom  rata din nou măsura, echilibrul. Înţelepciunea  nu este tocmai calitatea românului, aici lucrurile se rezolvă la nervi, în pripă şi de mântuială. Deocamdată, opinia publică este inflamată de nenorocirea îngeraşului  sfâşiat de dulăii  vagabonzi, dar nimic nu e de durată în România. Într-o ţară devenită un fel de vale în care puii de om şi de necuvântătoare sunt la cheremul fiarelor de tot felul. Din păcate, în colţii  comunitarilor vor  sfârşi  şi alţi prichindei  sau bătrâni neajutoraţi, povestea de groază nu are un final  pe meleagurile bântuite de fantoma Meşterului Manole. Miniştrii şi primarii se  vor arăta înmărmuriţi  de durere, vor aproba referendumuri şi ordonanţe niciodată aplicate, nemulţumiţii vor protesta răzleţ, iar ong-urile întru protejarea animalelor vor câştiga înzecit, mârâind şi lătrând spornic la părelnicii hingheri din  administraţie…De sus, din ceruri, micuţul ucis de  laşitatea noastră ne va privi cu îngăduinţă şi ne va căina cu lacrimi de prunc nevinovat. Măcar de-am ridica ochii înspre el, o clipă, una singură, şi i-am cere iertare…


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de