Vălul pictat

Sub 'valul pictat al mintii omenesti', dragostea poate fi perceputa ca ura, iar aventura, placerea si ranjetul vulgar al emotiilor trecatoare pot fi va­zute ca... iubire. Confuzia intre pla­ce­re si iubire, intre pasiune umbroasa si dragoste profunda, intre chemarea tru­pului si a sufletului nu-i deloc rara, ba, poate ca chiar e mai apriga in zi­le­le noastre decat a fost vreodata pe Pa­mant. 'Valul pictat' este titlul filmului difuzat de Pro Cinema sambata seara; actiunea se petrece in China, pe vremea holerei, cand englezii in­cer­cau sa tina moartea in frau cu pus­ca.

Un doctor englez, specialist in boli infectioase, are o nevasa frumoa­sa, care-l insala cu... altul. Pentru ea, aventura era resimtita ca iubire; o sin­ce­ritate frapanta o ajuta sa-i mar­tu­riseasca sotului totul. Cuplul ajunge to­tusi intr-o zona din China secera­ta de holera si-si trece o parte din timp intr-o atmosfera emotionala de gheata.

Conversatiile sunt doar schimburi de cuvinte, intotdeauna reci si scortoase. Doctorul si sotia sa erau doi oameni care-si petreceau ne­fericirea impreuna, inconjurati de cos­marul mortii, pe care-l descria con­cret holera si consecintele ei. Intr-un tarziu, ei incep sa se re­des­co­pere unul pe altul, sa se aprecieze re­ciproc si sa simta iubirea care fuse­se par­ca ingropata sub valurile ce­toa­se ale propriilor minti. Iar atunci cand iu­bi­rea iese victorioasa de sub val, cand femeia intelege ca fusese atra­sa intr-o aventura emotionala, cand era in­sar­cinata, fara sa stie precis cu cine, fe­me­ia descopera in sotul sau o fiinta in­credibil de generoasa, capabila de ier­tare, de intelegere si de acceptare a situatiei. Numai ca... el se im­bol­na­­ves­te de holera, iar regretele sale de­vin tardive. Nu stiuse pe cine iu­bise, caci valul pictat de propria minte ii acoperise adevarul si-i prezentase ilu­zia si superifcialul existentei drept... adevar.

In multe, poate prea multe cupluri de astazi, 'valul pictat al mintii' as­cun­de iubirea, asa incat unii dintre noi o confundam cu emotia pasionala, cu atractia carnala sau cu imagi­nea unei iubiri la fel de durabila ca ba­lo­nul de sapun. Prin caminele oame­ni­lor bat 'vanturi reci' si se consuma trairi negative amagitoare, care transforma partenerul de viata intr-un dus­man. Gheata emotionala a cuplurilor, unele dintre ele trecute peste zeci de ani de casnicie, de suisuri si de co­bo­rasuri, e doar pojghita sau pictu­ra ce­toasa a mintii, care se straduieste sa ne indeparteze de perceptia iubirii atunci cand ea se afla in insasi respira­tia noastra.

Mintea ne spune ca senti­mentele ne-au disparut, ca nu mai sim­tim iubire pentru femeia sau bar­batul care doarme de ani intregi langa noi. Mintea ii cauta celuilalt defecte, ii cauta neajunsuri, il pune la zid si ne in­curca prin culorile nefericirii interi­oare, unde pierdem propria per­cep­tie a iubirii. Simtim ca nu ne mai iu­bim partenerul de viata fiindca alt­ci­ne­va se poate sa ne atraga sexual. Se poa­te sa ne pierdem in valul iluziei, confundand sexul cu dragostea si aven­turierul cu omul iubit. Chiar si un film ne poate trezi din somnul in­cons­ti­entei si ne poate readuce cu picioarele pe pamant inainte de a fi prea tarziu. Intr-o casnicie vom des­co­peri intotdeauna si un om, nu doar ima­ginea pe care ne-o facem despre el.

Stand impreuna, vom vedea si fla­cari aprige, nu doar... mangaieri, si urat, nu doar frumos, si parti in­tu­ne­ca­te, nu doar... lumina. Fericirea si ne­­fe­ricirea, frumusetea si durerea pot merge mana in mana, dar iubirea le poa­te trece pe toate, pe cand emotia aventurierului din noi e ca focul de paie; se stinge la fel de iute pe cat s-a aprins. Sa iesim de sub valul pictat al mintii, care ne amageste ca nu ne mai iubim partenerul de viata; asta-i ide­ea de astazi. Sa incepem, precum per­sonajele din film, a privi catre sen­si­bilitatile celui de langa noi, catre ace­le dimensiuni ale sufletului pe care mintea pusa pe harta nu le mai poate vedea.

Daca am iubit un om can­d­va, nu se poate niciodata sa nu-l mai iubim. A disparut doar mintea care n-o mai poate percepe pentru ca a pus sexul, asteptarile, dorintele, va­lorile umane pe un soclu fragil, iar de pe soclul fragil cad doar statuile construite cu mintea. Daca am iubit pe cineva candva, singurul motiv pen­tru care simtim ca nu-l mai iubim tre­buie cautat in mintea noastra, aco­lo unde valul pictat se destrama de in­da­ta ce privim spre omul de langa noi cu sufletul. Caci numai sufletul dez­va­luie, pe cand mintea invaluie. Iar daca reusim sa distrugem valul la vreme, se poate sa ne ferim pe noi insine de durerile si de regretele tardive.