Vânătorul de lei

Balta aceea dobândise în mintea mea imaginea unui eldorado halieutic. Nu putea fi decât foarte mare, presărată cu ochiuri sumbre şi secrete, spre care duceau întortocheate canale. Toate aşteptându-mă... Cât de uşor se trezesc vechile stări, cât de efemer doarme copilul din noi o ştiu doar unii. Fiindcă nu toţi copiii au fost copii, după cum nici toţi adulţii nu devin maturi. De unde şi neputinţa multora de "a fi". Dar asta e o altă poveste. Tristă cât se poate. Oricum, balta exista, iar eu, pornit în "căutarea timpului pierdut", eram hotărât să recuperez. Poate chiar să fac ceva împotriva mizantropiei în care mă lăsasem adâncit de  "semenii" întâlniţi prin oraşe, păduri, pe maluri de ape...

Da... De peste un ceas sunt pe apa visată, iar ştiucile - doar pentru ele venisem! - mi-au recunoscut mâna de la primele lansări. E drept însă că "trofeele" - de modeste dimensiuni - se adunaseră doar în memoria aparatului fotografic. Mai apoi, impregnaţi cu mucusul lui essox, cracii pantalonilor - dobândind măreţe pete "scrobite" - deveniseră totuşi suprema pecete a revenirii în tagmă. Puteam trage barca la margine. Fusese o zi bună: mă recuperasem.

Malul de care mă apropii se populează însă sub ochii mei. Un automobil de teren, negru şi strălucitor, deschide drumul unui adevărat convoi: o autocamionetă hărtănită, urmată de două Dacia papuc. Vechiturile rulează la o distanţă respectuoasă. Încetinesc sau accelerează prudent, după cum decide jee­pul din frunte. În sfârşit acesta a oprit. Un individ  mijlociu de statură, obez, a coborât, lăsând portiera deschisă. Priveşte spre apă cu mâinile în şolduri, rela­xat. E învelit din cap până în picioare în haine de camuflaj, noi şi rigide. Vesta, cu nenumărate buzunare, contribuie decisiv la "impresie", dar nici bocancii înalţi, strângând  pantalonii pe glezne, nici ochelarii de soare nu sunt de neglijat. Face semn cu mâna spre cei din convoi şi abia atunci îi observ mănuşile din piele, perforate, lăsând libere doar buricele degetelor: o altă dovadă de "profesionist", de data asta al volanului. Un furnicar de indivizi harnici s-a iscat din maşini, mişunând prin ierburi. Sunt exersaţi şi fiecare pare să-şi cunoască treaba. Cenuşii, şterşi, duc în braţe diverse obiecte: scaune, mese pliante, şezlonguri. Glasul unuia - ce pare şeful plebeilor - se aude periodic: "Patroaneee, asta unde vine?", iar cel costumat belicos lămureşte  cu degetul locul acelei piese de mobilier. O uriaşă umbrelă din lemn e deschisă, moment în care din jeep mai coboară un bărbat,  doamne plinuţe şi o liotă de copii. "Patroaneee, dar ăsta?", se aude, şi din camionetă îşi face apariţia o instalaţie ca un modul lunar. Este un imens grătar pentru cărbuni, înalt, cu picioare din ţeavă groasă, confecţionat artizanal. Pare a fi piesa de bază a expediţiei, fiindcă bossul se deplasează personal la locul destinat şi pune mâna. O aşază, îi probează stabilitatea. Sacoşe izoterme  călătoresc spre mese şi doamnele se pun pe treabă. Cineva a deschis casetofonul jeep-ului şi  ritmul sincopat al manelelor scutură tres­ti­ile. Între timp, Rambo a aprins cărbunii, suflă asupra lor, îi încinge cu combustibil lichid. E expert. Tăvile cu cărnuri asezonate poposesc pe o masă apropiată, de unde cu calmul unui  strateg omul le ucide pe grilajul încins. E fum amarnic, dar profesionistul îl îndură stoic, aplecat responsabil asupra "ţambalului" culinar, ce pentru el nu are taine. E un pasionat, se vede de la o poştă. Noi preparate vin la foc, în vreme ce, sub umbrelă, lumea  bună se îndoapă voiniceşte. "Furnicile"  mănâncă şi ele, însă la soare. Din când în când, grijulii, duc şi desfundă sticle cu licori la masa stăpânilor, toarnă în pahare, îşi fac şi lor parte. Bossul mănâncă singur şi temeinic, autocondamnat la locul de muncă, unde  "serveşte" direct dintr-o sticlă cubică ceva ce pare a fi whisky. E terminat. Îşi schimbă hainele de război şi se retrage sub umbrelă pe un şezlong, care însă nu-i satisface pretenţiile. Strigă în telefonul mobil, tare, parcă ar vrea să fie auzit peste dealuri: "Da, mă Ghiţă, două paturi! Trimite pe careva! Iute, mă, două paturi!". Spectacolul m-a furat. Ridic mica mea ancoră şi vâslesc spre mal. Oraşul e aproape,  paturile sosesc deja, aduse cu o dubiţă. Patronul însă doarme buştean, cu bărbia în piept, iar "furnicile" nu-l mai trezesc: "E obosit săracu', el a preparat tot". La ţărm, unul dintre plebei vine spre mine, stăpânit de  curiozi­tate. Pare să nu-l satisfacă răspunsul meu despre ştiucile fotografiate şi eliberate şi ţine să mă in­for­meze, superior: "Patronul e maaare vânător şi pescar! La toamnă pleacă în Africa să împuşte lei".