Venere şi Elenă

E foarte greu să ai dreptate în ziua de azi. Mai bine îţi ţii gura. De aia cred că a încerca să faci comparaţii între două sisteme sociale, de exemplu între societatea socialistă multilateral dezvoltată şi societatea capitalistă unilateral dezvoltată este un demers sinucigaş. Indiferent de teza pe care ai sustine-o s-ar găsi o mulţime de oameni care să te mutileze cu ţintuirea de tot felul de catogorisiri, care mai de care mai lemnoase.  Deci, n-are rost. Dar, aşa, pe ascuns, fără să mă ştie nimeni, ca un infractor meschin, care buzunăreşte conştiinţa când aceasta nu e atentă la ce se petrece cu ea, mărturisesc, m-am gândit. Şi am ajuns la concluzia că acum trăiesc o viaţă mult, muuuult, mai colorată decât în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Am realizat chestia asta  când am cumpărat dintr-un supermarket un cuţit de bucătărie la preţ de nimic şi am constatat că taie brici şi are mânerul colorat foarte mişto. Ajuns  acasă şi privind, cu ochii roată, împrejur, de parcă atunci vedeam pentru prima oară propria bucătărie, mi-am dat seama că în ziua de azi chiar şi un om care face parte din cea mai umilă categorie socială tot are în casă nişte chestii mişto, care să placă, găseşti pe undeva, prin dormitor, prin sufragerie, pe balcon ori în bucătărie niscaiva fente utile, accesorii de astea care-ţi fac viaţa mai uşoară, mai frumoasă şi în faţa cărora stai şi te minunezi de inventivitatea şi bunul gust al naturii umane. Trebuie să-ţi atragă atenţia vreun tirbuşon, vreun aparat de făcut mirosuri, un briz-briz, ceva. Lucruri la care acum douăzeci şi cinci de ani m-aş fi uitat cu o uimire şi o admiraţie care m-ar fi putut împinge în categoria adolescenţilor cu deficienţe intelectuale vizibile. Îmi plăcea să miros lucrurile care îmi parveneau "din Occident”, indiferent de natura lor, fie că erau blugi, adidaşi, ciocolată ori reviste. Toate aveau, pentru mine, acelaşi miros specific, imposibil de descris.

Acum nu cred să mai existe obiecte care să-mi stârnească aceeaşi admiraţie contemplativă. Am început să am, nu ştiu cum să zic, o veneraţie distributivă. Te venerez în orice colţ te-ai ascunde. Cum te prind, cum te venerez. O venerez pe Elena Udrea de care mi-e frică să spun că nu-i frumoasă, că mie mi se pare că ceva mai năglabie decât ea e greu să pomeneşti, că parcă acuş-acuş cade, plăcintă, peste tine. Dacă spui aşa ceva despre Elena Udrea, ca bărbat, eşti descalificat, virilitatea ta e un muţunache, eşti laş ca un elev în faţa profei de franceză.  De aia Elena Udrea e bine de venerat. Părerea mea. Aidoma ei, alţii. Altele. Abilităţile şefului ierarhic. Maşina prietenului. Produsul Ics. Vacanţele în locul Igrec. Naţiunea cutare. Un anumit statut social. Talentul cuiva. Asta nu e chiar obligatoriu da’ e util să venerezi şi aşa ceva că dă bine când te atepţi mai puţin.

Eu asta am vrut să spun. Că spre deosebire de societatea socialistă multilateral dezvoltată, societatea capitalistă unilateral dezvoltată mi-a dezvoltat o veneraţie distributivă. Vă venerez dragii mei, nu vă puteţi ascunde de veneraţia mea nicăieri, nici in spatele monitoarelor de calculator, nici in spatele ziarelor, nici la kilometri distanţă, pentru că eu vă simt şi vă venerez imediat, şi dacă nu vă simt atunci vă intuiesc prezenţa în altceva, în ceva, şi iarăşi vă venerez, imediat.