Verisoara de foarte departe

La terminarea liceului, Vasile B. a fost trimis de ai lui sa-si petreaca vacanta dinaintea admiterii la facultate la tara, la niste unchi de departe.

Cum venea treaba asta cu neamurile lor "de departe", pe Vasile B. nu-l preocupa deloc. Cum de altfel nu-l preocupau nici relatiile de rudenie foarte apropiate. Ce aranjau parintii era bine aranjat. In prima saptamana in satul de pe malul Dunarii, Vasile B. s-a indopat cu toate bunatatile de la tara, a batut imprejurimile, a jucat fotbal pe islaz si s-a mirat de cata atentie ii acorda o verisoara "de departe", maritata cu un miner care venea acasa o data-n luna. Deoarece unchii si matusile lui "de departe" tinusera sa-i spuna ca verisoara aceea era "si mai de depar-te" decat ei, treaba nu putea sa insemne decat ca era atat de "de departe", ca probabil nu-i era in nici un fel verisoara. Cat timp verisoara, care era mai in varsta bine decat el, l-a lasat in pace, asteptandu-si minerul sa vina si sa-si faca, fie si o data pe luna, datoria de barbat, Vasile B. s-a multumit sa-i asculte apropourile, venind si el tot de departe. Ca, adica, era baiat frumos si destept, ca se cunostea cine-i de la oras si cine-i marlan si ca ar fi fost cazul sa umble si el dupa fete, nu sa stea tot timpul in bucatarie. La cata foame facuse Vasile B. in ultimul an de liceu si la cate ciorbe de stevie il asteptau acasa, dupa ce se va fi intors din vacanta, nu era de mirare ca manca tot ce gasea in oalele de pe soba si-n camari. Una, doua, Vasile B. se ducea il ultima odaie, unde spanzurau de tavan afumaturile si carnatii uscati, iar unchii si matusile "de departe" nu conteneau cu incurajarile: "Hraneste-te, baiatule, ca de aia ni te-a trimis maica-ta, sa te mai intremezi. Esti lihnit ca un pisic care a stat numai prin poduri. Ingrasa-te, Vasilica, sa ai macar din ce slabi la facultate". Iar Vasile B., desi socotea invitatia drept ceea ce si era, un amestec de generozitate cu un pic de bataie de joc, mesteca tot timpul ceva.

Intr-o sambata, cand unchii si matusile s-au dus la biserica, Vasile B. s-a furisat in odaia cu afumaturi si, pana sa-si dea seama ce se intampla, cu gura inca plina de carnati, s-a trezit calarit de verisoara lui de foarte departe intr-un chip care, pe moment, l-a facut sa uite ca-s neamuri. Verisoara de departe ii smulgea salbatic carnatul din gura si urla de departe la minerul ei: "Nu vine, nu vine nici sambata asta, lua-l-ar dracu’ de impotent".

In cele cateva zile, cate-i mai ramasesera de stat si de mancat in satul acela de pe malul Dunarii, Vasile B. n-a mai avut chef de sunculita si a dat jos tot ce pusese pe el in cateva saptamani. Cauzele erau doua, una mai stanjenitoare ca alta. Verisoara de foarte departe l-a tavalit pe unde l-a prins, santajandu-l ca spune tot daca incearca sa fuga de ea. A doua pricina era de ordin moral, fara nici o legatura cu carnatii si cu sunculitele. Vasile B. era convins ca savarsise un incest. Probabil unul mai de departe, dar tot incest. Amintirea acelei veri i-a ramas in memorie ca un cui ruginit infipt in talpa. Organismul lui tanar invelise cuiul intr-un soi de plasma, insa din cand in cand rugina otravita razbatea prin plasma.

Exact in ziua in care se implineau doua decenii de la excursia la rudele lui "de departe" a aflat ca, de fapt, verisoara nu era nici un fel de neam cu ei. Ca i se zicea asa, ca sa nu afle satul ca traia fara acte cu minerul. "Ce verisoara, ma Vasile? Care verisoara? Nu trebuia sa aiba si blegul nostru o femeie? Era si ea o fomista ca alde voi. Pai tu stii ce-a fost in tara in anul ala? Pentru un carnat si o bucata de mamaliga, nu exista muiere sa nu-ti fi jurat ca ti-e sora. Foame mare, dom’le!"