Viitorul nu mai e ceea ce era cândva

Un titlu de ziar constată că România asistă neputincioasă la scumpirea cu 40% a zahărului pentru că nu mai are decât patru fabrici de zahăr din cele 33 câte funcţionau cu 20 de ani în urmă. Situaţia este practic aceeaşi şi în ce priveşte fabricile de untdelemn sau de conserve de legume şi fructe sau complexurile de prelucrare a cărnii. Tot din ziare aflăm că nu mai putem vorbi despre avantaje obţinute din resursele României. Nici din petrol, nici din gaze, nici din lemn, dar, mai ales, nici din inteligenţă şi nici din şcoală. Viitorul însemna cândva transformarea avantajelor în foloase pentru români şi ţara lor.

Viitorul însemna că ne îndreptăm către o creştere a normalităţii, adică a unei ordonări şi regularităţi a vieţii, a capacităţii de a planifica ceea ce vrem să devenim, deci să realizăm. Mi-aduc aminte că prin 1991 am susţinut o dezbatere publică la cel mai important post de radio de atunci în Franţa, Europe1. După tot felul de întrebări, un cunoscut ziarist m-a întrebat: "Ce vă doriţi pentru ţara dumneavoastră?". După răspunsul meu, " Normalitatea", s-a lăsat o tăcere aprobatoare şi n-au mai fost alte întrebări. N-a fost să fie aşa. Acum, în timp ce relele (preţul carburanţilor, valoarea şpăgilor către funcţionari publici, preţul pâinii) ating maxime istorice, binele (acces la loc de muncă adecvat competenţei, accesul la educaţie superioară, accesul la îngrijirea sănătăţii) coboară la minime istorice.

Se vorbeşte des despre folosirea excesivă a forţei în diferite împrejurări, excesivă însemnând că rezolvarea unei probleme admite soluţii legale care sunt în acelaşi timp mai apropiate de percepţia publică. Cum e însă cu folosirea excesivă a forţei împotriva unor largi categorii sociale? Cum e Guvernul care se îndatorează nesăbuit şi consumă la fel, dar contribuie cu mai nimic la mai binele oamenilor? Guvernul susţine sus şi tare că de această dată vin vremuri mai bune. Iar eu nu pot decât să-l citez pe Warren Buffet: "De câte ori mi se spune că de data aceasta e altceva duc mâna la portofel, fiindcă mi-e teamă că mi se fură. Acum o fi diferit, dar mie tot mi-e teamă de un furt". Poate că Guvernul a consultat niscai ghicitoare. În cazul ăsta le amintesc răspunsul dat lui Cresus, regele din Lydia, de oracolul din Delphi (în anul 539 î.Ch.) la întrebarea dacă să atace Persia, teritoriul dincolo de râul Halys: "Dacă regele Cresus trece de râul Halys, un mare imperiu va fi distrus". Cresus a înţeles că oracolul e favorabil. A atacat şi a fost distrus propriul său regat.

Viitorul este suma totală a unei mulţimi uriaşe de dorinţe cunoscute şi împrejurări necunoscute. O dezbatere fără sfârşit între vocea dorinţei şi vocea realităţii. Oamenii nu vor să urmeze şi nici măcar să gândească un viitor încărcat de obstacole, necazuri şi nesiguranţă. Cum spunea marele artist american Bob Hope, "Nu mai eşti în siguranţă nici când mori".

Viziunea cumsecade e aceea a unui viitor cu un număr oricât de mare de posibilităţi de a trăi viaţa în familie, între prieteni, într-un loc de muncă, unul de odihnă, altul de satisfacţie culturală, colectând gândurile noastre şi ale altora, privind sau citind trecutul sau ceva despre viitor. Cu trecerea timpului ne gândim să devenim noi înşine povestea noastră.

La Revoluţie, viitorul era o eliberare fără compromisuri. Ea părea posibilă fiindcă mai toţi, românii, credeam că aşa e bine. Eliberarea fără compromisuri e, desigur, un mit, probabil o utopie.

Viitorul, care nu mai e ce era, nu le dă acum românilor ceea ce ei vor, ci îi face să vrea ceea ce li se dă. Istoria pregătită de politicieni pentru succesul lor şi bazată pe convingerea că poporul îi va urma s-ar putea să nu fie deloc istoria dorită de popor. Istoria dorită a viitorului e terenul comun, posibil şi realizabil al naţiunii. Dacă nu e aşa, e cel mai probabil o nouă dezamăgire.

Dacă aş spune oamenilor că ştiu ce e de făcut şi ce am de făcut, m-ar crede? Probabil, dacă nu sigur, că nu. Dar dacă politica şi expertiza ar susţine măcar unele lucruri la unison, cu siguranţă că ar fi mai credibil.