Viscolul adoarme primul

Când se lasă peste toate întunericul și ochii noștri se umplu de vești proaste, poleite în galbenul aprins de breaking news, când împușcăturile de peste țări și mări și vămi și religii se apropie sau ne mint că se apropie de mințile noastre speriate de atâtea anchete și atâtea conferințe de presă, când declarațiile politice sunt contrazise între ele și îndoielile nu se mai pot spulbera, când telefoanele funcționează slab și calmul pe care îl cerșim de la alții ne părăsește buzunarele, când presa străină ne pune în prim-plan și ne joacă pe degete, cum fac bebelușii frumoși cu părinți răbdători, când lămuririle nu mai vin și când literele au început să semene a praf de pușcă, numai un viscol ar mai putea să limpezească cerul.

Pentru că scenariul se repetă în fiecare seară. Fără să ne anunțe. Suntem liberi, când vor să fim liberi. Suntem supuși, când vor să fim supuși. Suntem ai lor, de-ai lor, cu ei, când au nevoie de un vot. Suntem deștepți, când trebuie să le apărăm cauza. Suntem cuminți, când clopoțelul e la dumnealor. Suntem speriați, când ni se cere să fim. Suntem curajoși, când închide opoziția lumina. Suntem haotici, când haosul redevine modă. Suntem creativi, când e cazul să ne punem verbele în mișcare, în numele adevărului. Suntem nemulțumiți, când ni se pune la dispoziție un număr pentru reclamații. Dar suntem. Până nu ne amorțește de tot nesiguranța. Ne pierdem câte puțin și ne regăsim ca să semnăm condica. Și până să ne dezmeticim, până să înțelegem, până să ne iasă zgomotul din haine, e iarăși noapte. Și iarăși nu e viscol...