Vocaţia de stăpân al asfaltului

Nesimţiţii. Nu pot fi evitaţi pentru că sunt prea mulţi. Aşa cum pofta vine mâncând, tupeul şi ignoranţa lor creşte cu fiecare gest ieşit din tiparele obişnuite. Doar sunt nesimţiţi, iar acest lucru nu este o greşeală ori o întâmplare. Este un modus vivendi.

Să încercăm să le dăm acestora o definiţie. Am tot încercat să evit acest subiect, al bădăranilor de tot felul; am făcut tot posibilul să îl amân în speranţa că am avut doar o săptămână proastă în care m-am împiedicat de astfel de persoane. Că am umblat prin locurile nepotrivite. Dar degeaba. Nu a fost o săptămână bizară, nici nu am umblat prin locuri dubioase. Sunt ei prea mulţi ca să îi poţi ocoli. Sunt ei prea perseverenţi ca să treacă pe lângă tine fără să se facă observaţi. Nu te poţi ascunde! Vor şti unde eşti, vor şti care este momentul tău de maximă linişte şi vor face ceva. Pentru tine, desigur. Să nu-i subestimăm!

Să revenim la definiţie. Dicţionarul ne pune o definiţie îngustă a nesimţitului: lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; răceală, lipsă de sensibilitate. Din păcate, nesimţitul zilelor noastre nu are loc, nu se încadrează în aceste accepţii. El este un om insensibil, un mârlan, ţopârlan, neam prost. Ghiolban, bădăran, fătălău, iar lista poate continua la nesfârşit. El nu recunoaşte niciodată (să nu mai vorbim de scuze) că a greşit, că ar trebui să schimbe ceva, să revină la normal, în rândul celor educaţi. Se face că nu aude, că nu lui i se fac observaţiile; e mereu în apele lui fără pic de stinghereală. Spaţiul lui de desfăşurare este, desigur, cel public, în primul rând. Că doar nu are cum să ajungă "popular" dacă se manifestă sălbatic într-un spaţiu privat.

Ce înseamnă pentru noi nesimţirea? Eşti nesimţit când un apropiat îţi spune să eviţi unele vicii, iar tu o faci în continuare, când îi furi iubita/iubitul celui mai bun prieten, când eşti un parazit, nu munceşti şi ceri rudelor foarte mulţi bani pentru "şcoală" chipurile, iar tu, de fapt, îi foloseşti pentru a-ţi cumpăra ţigări, băutură, droguri. Asta dacă vorbim de nesimţirea raportată la cei apropiaţi, faţă de care nutreşte anumite sentimente. În cazul nesimţirii faţă de necunoscuţi, e mai simplu. La volanul maşinii personale, se simte deasupra tuturor, un zeu. Al străzii, al şoselei, al intersecţiilor, al oraşului.

Întreaga lume e a lui: partenerii de trafic, pietonii, poliţiştii care-i ies în cale. Îşi respectă cu stricteţe codul rutier personal: "Comportă-te ca la tine pe uliţă! Dă muzica la maximum, aruncă vorbe dure celorlalţi participanţi ai traficului, zbiară, claxonează. Dacă cel din faţa ta circulă prea încet, orbeşte-l cu faza lungă şi claxonează-l până îţi amorţeşte mâna. După ce îţi eliberează banda, e prea banal să treci pur şi simplu mai departe. Trebuie musai să îi zici nişte vorbe «de dulce», să scuipi, după care să i te fixezi în faţă, să frânezi brusc ca să-i aplici o corecţie, ca mai apoi să coteşti pe prima străduţă". Tupeul acestor specimene care şi-au găsit vocaţia de stăpâni ai asfaltului se întinde infinit. O ştim cu toţii. Dacă vor fi opriţi vreodată, ne vom convinge în viitor. Rămâne pe săptămâna următoare să vedem ce alte vocaţii le socotim acestora.