Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„N-am întâlnit încă pe nimeni în România care să spună că nu-și iubește țara. Toți o iubesc. N-am cunoscut niciun doctor, niciun taximetrist, niciun scafandru, niciun artist, niciun pilot, niciun ţăran, niciun jandarm care să spună că nu-și iubește țara. Și atunci, când te uiţi în jur, de ce este țara asta atât de neiubită?” - mă întreba tata chiar de 1 Decembrie. Probabil, pentru că bifăm plini de mândrie şi triumfalism ludic Ziua Naţională, ca apoi să ne întoarcem la viaţa de zi cu zi (plină de griji - că asta e scuza), fără să mai fim ghidaţi de aceleaşi gânduri. „Iubirea ţării”, pe care ne place să o afişăm cu fast şi festivism, ar trebui poate să primească forme mai concrete, regăsindu-se permanent în atitudine, comportament şi acţiuni. Abia atunci agricultura nu va mai depinde de vreme şi divinitate, bătrânii nu vor mai tremura după subvenţii, săracii vor fi mai puţini, educaţia nu va mai depinde de noroc şi meditaţii, iar ctitoriile de şcoli le vor depăşi pe cele bisericeşti - tot atunci cel mai cunoscut român va fi un om de cultură sau ştiinţă şi nu un vampir sau un fotbalist, administraţia publică nu va mai fi sinonimă cu şpaga, infrastructura nu va mai depinde de interese şi combinaţii politice şi, poate, tot atunci, noţiunile de „pile şi relaţii” vor dispărea din spitale, ignoranţa şi nepăsarea nu vor mai incinera oamenii de vii prin cluburi, iar vidul de încredere care ne decalibrează politic s-ar evapora. Să ne iubim ţara racordând la canalizare cele 40% de şcoli cu buda-n curte, inaugurând anual mai mulţi kilometri de autostradă decât închidem, nemaifiind ultimii la investiţiile în cercetare şi dezvoltare. Ar putea fi începutul unei poveşti de dragoste cu România, „land of the free and the home of the brave”.
