WC care respectă regulile UE

Se întreba dacă nu cumva acoperişul acela plat, scânteind ca o oglindă de cristal, riscă să perturbe cursele aviatice regulate, care treceau pe deasupra satului de trei ori pe zi. Se referea mai ales la cea de la două după-amiaza, când acoperişul oglindă ar fi reflectat razele soarelui, trimiţându-le direct în ochii piloţilor. Ţinutul cunoscuse în ultimul timp veri cu soare ucigător.

Intelectualii satului, cei care se uitau pe Discovery şi nu pe Favorit TV, puneau asta pe seama  încălzirii globale. Oamenii simpli ziceau însă că de vină sunt cei care-l împuşcaseră pe Ceauşescu la Tîrgovişte. Dacă nu l-ar fi împuşcat, n-ar fi venit vremurile astea, în care toţi îşi făceau de cap şi, în consecinţă, canalul de irigaţie Galaţi-Braşov, care trecea prin sat, n-ar fi fost furat pînă la ultima lespede. Îl furaseră însă, lăsând ţinutul fără norii care s-ar fi făcut din aburii ridicaţi din apa Canalului.

Luând în calcul verile cu soare turbat, primarul se temea şi ca nu cumva acoperişul barului să dea foc, asemenea oglinzii lui Arhimede, avioanelor în zbor pe deasupra satului.

Se lăsă convins până la urmă de Mihalache Purdel, cel care avusese ideea să ridice acolo, la intersecţie, un restaurant-bar, zicându-şi că mulţi şoferi, neştiind pe care drum s-o ia spre munţi, aveau să intre în local pentru a întreba. Aici n-aveau să dea peste nici un ospătar şi atunci, în aşteptarea unuia, avea să ia loc la una din mesele de tablă. În acel moment, Culiţă Bordei, ospătarul, ivit de dincolo de draperia care despărţea biroul de sală, se va interesa dacă doreşte să bea ceva. Cum se ajungea la situaţia dramatică în care şoferul rămânea în faţa celor trei drumuri mai ceva ca viţelul ajuns în faţa porţii noi? Foarte simplu.

Mihalache Purdel luase indicatoarele şi le înlocuise cu altele, scrise aiurea. Unul dintre ele, de exemplu, arăta că pentru a ajunge în munţi trebuie s-o iei înapoi, spre orăşelul din care tocmai ieşiseşi. Potrivit altuia, drumul spre Boboşeşti urca în cer. Indicatorul arăta cu vîrful său ascuţit spre cer.

La ipoteza primarului, Mihalache Purdel răspunse cu un argument de bun simţ. Dacă ar fi luat cunoştinţă de el, Enciclopediştii l-ar fi trecut la loc de frunte printre argumentele zdrobitoare împotriva scolasticii medievale:

Cum verificăm dacă acoperişul orbeşte ca o oglindă pe cei ce trec în zbor pe deasupra?

Pentru a răspunde la o asemenea întrebare ar fi trebuit să treci pe deasupra restaurantului în chip de Boeing 702.

Or, nimeni din sat, nici măcar primarul recent ales pentru al cincilea mandat, nu putea fi Boeing 702.

La scurt timp după deschidere, Mihalache Purdel îşi dădu seama de adevărul învăţăturii Teoria ca teoria, practica ne omoară.

Lucrurile mergeau perfect în materie de oprit şi intrat în local. Şoferii trăgeau pe dreapta, tăiau motorul, încuiau maşina şi intrau în local.

Nu pentru a se interesa de desluşirea răscrucii buclucaşe, de care, între noi fie vorba, făceau mare haz, amuzându-se pe seama balamucului din ţara asta, ci pentru a merge la WC. De cum intrau, dând la o parte perdeaua de fâşii de plastic şi bastoane de aluminiu, goale pe dinăuntru, pentru a emite, la orice vânticel, o melodie duioasă, se interesau de toaletă. După ce-şi rezolvau problema, se întorceau la maşină, fără să comande nimic.

Afacerea începu să fie păguboasă. Pentru a îndrepta lucrurile, Mihalache Purdel schimbă din temelii condiţia WC-ului. Îl făcu WC cu plată.

Lângă indicatoarele lăsate tot aiurea, plantă un panou uriaş, înfăţişând un bărbat a cărui figură schimonosită spunea limpede că-l încearcă o nevoie mai mult decât dramatică. Sub desen, întrebarea: Cauţi un WC? primea de îndată un răspuns pe măsură: Nu fi disperat. E chiar lângă tine. O săgeată vopsită într-un negru convingător arăta spre local. Aici, când dădea să păşească înăuntru, solicitantul era întâmpinat de un alt afiş: WC care respectă normele Uniunii Europene. Acces gratuit.

Accesul era gratuit, într-adevăr. Numai că solicitantul sau, mă rog, solicitanta (WC-ul era Unisex) ar fi preferat unul contracost, indiferent cât ar fi trebuit să scoată din buzunar decât să completeze la ieşire, în chip obligatoriu, un formular pe care-l găsea într-o cutie chiar în cabina toaletei, singura, de altfel.

Mihalache Purdel accesase fonduri europene pentru WC-ul de la răscruce, iniţiind un proiect cu titlul: Toaletă publică la răscruce de drumuri, menită a satisface nevoile cetăţenilor comunitari.

Aşa cum îi spusese firma de alcătuit proiecte din orăşelul reşedinţă de judeţ, înfiinţată de câţiva foşti activişti ai Comitetului judeţean de Partid, Uniunea Europeană cerea acest formular pentru a fi sigură că banii au mers la concretizarea proiectului şi nu în buzunarele unor escroci. Printre altele, utilizatorul WC-ului de nivel european trebuia să declare, sub semnătură, că respectase întocmai Regulile de utilizare a toaletei afişate pe un perete al cabinei în limbile oficiale ale Uniunii Europene. Trecute într-o anexă a Proiectului trimis la Bruxelles, regulile săreau în ochi şi prin desenul artistic pe care erau scrise. Înfăţişa o bucată de hârtie higienică desfăşurată dintr-un sul marcat de stelele Uniunii Europene. În partea dreaptă, un lanţ argintiu sugera fără echivoc folosirea obligatorie, după momentul supus legităţii naturale, a mecanismului de tragere a apei.

Textul suna aşa:

- Reguli de utilizare a toaletei.

Acest loc minunat este o toaletă. Unii mai numesc acest spaţiu destinat  «meditaţiei», «WC», «Closet», «Privată», «Locul unde merge împăratul pe jos» etc., etc.

Aşezământul despre care vă povestesc nu a fost ocolit de progresul tehnic şi timpurile moderne. El a fost înzestrat cu vas de apă, butoane, odoranţi, capace şi alte accesorii.

Aşadar, luaţi aminte:

Nu vă urcaţi cu picioarele pe capacul vasului de toaletă!

Nu uitaţi să trageţi apa!

Folosiţi cu încredere peria alăturată pentru curăţirea vasului după ce l-aţi folosit!

Aruncaţi toate materialele folosite în coşul de gunoi!

Nu uitaţi să vă spălaţi pe mâini!

Vă mai aşteptăm pe la noi!"

Afacerea a mers bine vreun an de zile. Mihalache Purdel era mulţumit. Câştiga binişor din tărăşenia asta. Cei mai mulţi dintre solicitanţi rămâneau apoi să bea o bere sau chiar să mănânce.

Într-o zi, însă, un grup de inspectori ai Comisiei Europene, trimişi în noile membre ale UE - România şi Bulgaria - pentru a verifica felul în care sunt utilizate fondurile europene, poposiră la California Dream sub acoperirea de şoferi de Tir rătăciţi pe aceste meleaguri în drum spre Istanbul. Ca să nu dea de bănuit, îşi luaseră cu ei, pe post de târfe la drumul mare, nişte actriţe de la Bucureşti, specializate în roluri de prostituate. La capătul unor verificări minuţioase, pe parcursul cărora folosiseră toaleta şi completaseră formularul, inspectorii constatară că apa din bazinul toaletei nu respecta normele europene pentru WC-urile de la răscruci, reguli stabilite de o subcomisie de la Bruxelles.

Drept pentru care, la finele inspecţiei inopinate, trântiră un Proces Verbal constatator prin care Mihalache Purdel se vedea obligat să returneze o parte din suma primită ca fond nerambursabil.

Cum însă el folosise cea mai mare parte din bani într-o vilişoară din munţi, pentru a rambursa banii fu nevoit să vândă locul unui om de afaceri din oraş, care dărâmă restaurantul şi amenajă pe terenul astfel disponibil o benzinărie particulară.

Fără WC, desigur.