Zine, Canio şi Tri îl sabotează pe Dică

Revenirea lui Nicolae Dică la Steaua reprezintă una dintre cele mai anoste realităţi din fotbalul nostru. Tocmai de aceea am considerat că atât lăudacii piteşteanului, cât şi contestatarii săi au cheltuit prea multe vorbe pentru a forţa coordonate mincinoase ale evenimentului. De fapt, la vreme de criză, Steaua a recurs la un gest care nu-i crea cine ştie ce crampe financiare. L-a recuperat pe Dică, fotbalist a cărei cotă se afla în suferinţă din cauza unei cariere rătăcitoare. De aici înainte nu devenea raţională decât aşteptarea confruntărilor oficiale pentru a constata dacă Dică va răspunde cuviincios mâinii întinse de Steaua.

Dar cum raţiunea nu s-a livrat niciodată la liber în fotbalul nostru, radio-şanţul a băgat producţie specifică. Le­pă­dătorii elogiilor greţoase au apelat din nou rezonanţele unor împrumuturi frauduloase de perso­nalitate. Ne-au vorbit despre Dicanio, despre Zi­nedică şi, mai nou, despre Tri-Dică. Şucăriţii iremediabili au recurs la replica fără de care n-ar mai fi avut aer. Au reacţionat, dimpotrivă, prin exagerări create de convigerea lor in­timă conform căreia fotbalistul Nicolae Dică a murit înainte de a se naşte. Războiul celor două (scle)roze ar fi avut şansa de a se consuma în tranşeele nebăgării de seamă dacă sămânţa de scandal n-ar frige la deşte audienţa şi pe presacii dedicaţi. Ei n-au ratat prilejul de a plasa pe versanţi conflictul personaje, care, la rându-le, s-au inventat din spuma bălă­că­relii. şi aşa s-au cocoţat pe păreri contra­dictorii Gigi Becali şi Mihai Stoica.

Iar dacă tot vorbesc şefii, de ce să nu se înscrie la cuvânt şi împrici­natul, de ce să nu bage ceva indignare sâ­sâită însuşi Nicolae Dică, fot­balist care ne-a ajutat să aflăm că el are acasă oglinzi în care se vede frumos. Şi lucrurile şucăricioase nu s-au oprit aici. Dacă vorbele au stârnit doar indignarea lui Dică, faptele l-au revoltat pur şi simplu. Sau, cel puţin, aşa au povestit ziariştii din ras­telul cantonamentelor de pe tărâm tur­cesc. Spuneau ei că Dică şi-a luat tu­peul la purtare şi l-a certat pe Lă­cătuş, deoarece acesta nu l-a folosit ca al doilea vârf, poziţie în care piteştea­nul dă un randament exage­rat. N-am dat nici o para chioară pe zgândă­reala de presă cu care a fost garnisită revenirea lui Dică la Steaua.

Am vrut să cred însă, pentru binele fotbalistului, că informaţiile referitoare la in­dignarea sa şi la revoltă sunt reale. Am vrut să cred acest lucru în speran­ţa că marele indolent a ajuns, în sfârşit, să reacţioneze. Am sperat că reacţiile din civilie se vor transfera pe terenul de joc şi vor fi capabile să distrugă adormirea cu care Dică ne-a exaspe­rat în primul său stagiu de la Steaua. Dar ultimul eveniment pe­trecut în Turcia mi-a ucis şi ultima speranţă. Victoria Stelei împotriva lui Sheriff Tiraspol şi cele trei goluri marcate de Dică m-au convins să nu mai pariez nici pe Zine, nici pe Canio şi nici măcar pe Tri. Fiindcă prea repede a trecut Dică la interviu­ri, prea repede a căzut Dică în capacana delirului fabricat de un jurnalist bezmetic, care se piaptănă cu dinamita şi care-şi fecundează de obicei subiectele în ascunzişul palmei. Nici aprecierile lui Răzvan Lucescu nu mă dau pe spate. Şi în acest caz aş miza mai degrabă pe complezenţă sau pe un gest de bunăvoinţă pe care Răzvan l-a făcut în favoarea lui Mihai Stoica. Altfel ar fi grav. Ar fi grav dacă antrenorul naţionalei şi-ar completa portofoliu de infornmaţii pe baza unor întâmplări nesemnificative.

Ori­cum, Lucescu n-a procedat corect atunci i-a furnizat iluzii lui Dică. Fiind­că iluziile deşarte şi indolenţa se protejează reciproc, anulând şansa fotbalistului de a-şi valorifica talentul, singura certitudine din cariera sa.