Zodia găinaţului

Pe unchiul Fănel îl ştia toată fabrica. Era unul din primii angajaţi şi lucra de treizeci de ani în acelaşi loc, la Sculeria centrală, pe unde trecea obligatoriu toată lumea după burghie şi cleşti...

Totuşi, cu sculele aduse una câte una din fabrică, unchiul Fănel îşi făcu­se şi acasă un atelier, fapt ce dovedea că era român sută la sută. Pe unchiul Fănel nu l-am văzut niciodată meşte­rind ceva în atelierul de acasă. Poate şi pentru că pierduse războiul cu găinile. De ce se găinăţau ele numai pe sculele unchiului Fănel, era un mister. Sculele şi trusele cu tot felul de chestii proteja­te frumos în catifea mă stâr­neau. Acolo, în atelierul particular al unchiului Fănel, am realizat pentru prima oa­ră ideea de perfecţiune şi tot acolo am înţeles că nimic din ceea ce fusese creat ca să fie perfect nu învin­gea  în lupta cu timpul şi prostia. Şi nu neapărat în luptă cu prostia omenească.

Prostia găinilor seamănă în multe privinţe cu a oamenilor. Găinile intră la ambiţie într-un mod mai mult decât omenesc. Poţi să le alungi, să le alergi prin toată curtea şi să le suceşti gâtul, războiul cu găinile e dinainte pierdut, aşa cum e dinainte pierdut orice război cu o gloată ignorantă şi pornită pe distrugere. Fusese de ajuns ca o singură găină să-şi lase găinaţul pe luciul hipnotic al unui şubler de oţel inox şi toate numai acolo s-au găinăţat, pe ideea de perfecţiune conţinută în geometria metalului. Se căcau pe ea de perfecţiune!

Când unchiul Fănel a murit, în atelierul lui nu se mai putea intra. Totul era acoperit cu un strat arheologic de găinaţ. Dacă nu ştiai despre ce era vorba, părea var amestecat cu ciment. De sculele şi aparatele un­chiului se alesese praful. Găinaţul e acid. Nici cel mai dur oţel nu rezistă la acizii din fecalele păsărilor. Găinile mătuşii Margareta ieşeau la ciugulit pe rambleul căii ferate din apropiere şi băgau în ele tot ce se nimerea, de la rahaţii presăraţi de pasagerii trenurilor personale printre traverse la cărbuni şi cartoane. Iar pe fund scoteau acizi. Puteai să le hrăneşti şi cu icre ori cu salată de andive, tot fundul făcea dife­renţa. Ani buni, după ce unchiul Fănel n-a mai fost, nimeni n-a cutezat să recupereze ce mai putea fi folosit din tezaurul acela tehnic. Cauza era una simplă: nimeni nu ştia cum trebuie abordată o piramidă de găinaţ de doi metri.

În ambiţia lor prostească, generaţiile de găini ale mătuşii Margareta îşi desăvârşiseră ceea ce s-ar fi putut chema modul de abordare al problemei. Urcau pe grinzile de lemn ale atelierului şi se găinăţau pe piramidă de acolo, de sus. Prostia, când devine factor genetic, e creativă. Omul are metode contra unui găinaţ scăpat de o găină tembelă pe covorul din sufragerie, dar în faţa unei movile compacte de găinaţ e  neputincios. Sau procedează ca o găină: curăţă locul de găinaţ şi-l aruncă la groapa de gunoi a oraşului, o dată cu sculele unchiului Fănel, cel poreclit Neamţul pentru nevoia lui organică de ordine, curăţenie şi seriozitate.