Antipudibonderia - Simţul găurii

Într-o vreme lucram în redacţia unui săptămînal oarecum satiric, condus de un domn boem-bezmetic. Reuşeam să terminăm de umplut publicaţiunea în timp util, dar întotdeauna pe muchie, după ce recurgeam la varii improvizaţii.

Într-o vreme lucram în redacţia unui săptămînal oarecum satiric, condus de un domn boem-bezmetic. Reuşeam să terminăm de umplut publicaţiunea în timp util, dar întotdeauna pe muchie, după ce recurgeam la varii improvizaţii. În rest, ne ţineam de chefuieli, macheli şi alte daravele în incinta onorabilului periodic. Pe “masa de consiliu” unde ţineam şedinţele de sumar aveam un fund mare de lemn, pe care erau întotdeauna resturi de ceapă şi slănină.

Ca la porci. Ne alimentam cu grăsimi fiindcă erau un bun pansament pentru tăriile pe care le făceam să alunece pe gît cu ocazia fiecărei întîlniri în plen. Mai aveam vreo două scaune rupte, cu ocazia unui conflict de idei survenit într-o seară, multe mucuri de ţigări stinse pe parchetul obosit şi vreo cîteva zeci de “cadavre”, sticle goale pe care nu le aduna nimeni. Buda mirosea îngrozitor şi din cînd în cînd, din motive ştiute numai de ea, refula. Un străin ajuns întîmplător acolo s-ar fi speriat, arăta ca într-o peşteră populată de aurolaci nebuni.

Într-o seară, patronul nostru a adus în incintă un miliardar de hîrtie creponată pe care voia să-l facă să ne verse ceva bani, sub formă de publicitate. Băiatul cu costum de firmă şi Rolex s-a speriat cînd a văzut cum arată la noi şi a şters-o ca din puşcă. Contractul a căzut. În acest moment s-a luat o decizie istorică, să facă parte din organigrama noastră şi o doamnă curăţăcioasă, care să treacă pe acolo din două în două dimineţi şi să încerce să remedieze dezastrul pe care-l lăsam cu ocazia oricărei întîlniri jurnalistice. Aşa a apărut în viaţa noastră Aurica, o fata la vreo douăzeci şi ceva de ani, absolventă de liceu sanitar. Se mutase de curînd în Bucureşti, fiind venită dintr-un judeţ oltenesc. Avea grijă de două babe, ţinînd cont de pregătirea ei medicală, dar voia mai mulţi bani, aşa că printr-o structură de cumetri ajunsese să presteze curăţenie şi în hruba unde scoteam revista.

Buda puturoasă. Proprietarul revistei ne-a făcut cunoştinţă cu ea într-o seară, după care o lungă perioadă nu am mai văzut-o la faţă, pentru simplul fapt că nimeni nu venea de dimineaţă la stabiliment. În schimb, camerele noastre arătau ceva mai uman. Dispăreau resturile de mîncare, sticlele nude se topiseră, ba chiar găseam scrumierele fără resturi de ţigări. Pînă şi la veceu găseam tot timpul hîrtie şi mirosea ceva mai puţin greu. După aproximativ două săptămîni, fata ne-a arătat că e alfabetizată. În urma unui chef mai mare, lăsat cu distrugeri şi persoane făcute cleşte, am găsit la veceu un afiş artizanal, scris cu carioca roşie pe o foaie de hîrtie A4: “Mă băieţi, voi chiar nu mai aveţi simţul găurii?! Încercaţi să vă pişaţi la ţintă!”. Anuţul purta semnătura “Aurica”, scrisă cu verde.

Într-o zi de joi, cînd aveam de încheiat ediţia, am muncit ceva mai mult, adicătelea am fost solicitat să umplu diverse goluri din revistă cu te miri ce invenţii. Mi-am stors creierul şi am reuşit să dovedesc spaţiile lipsă pînă la ora-limită la care trebuia să plece revista înspre tipografie. Epuizat de efortul intelectual, după miezul nopţii nu am plecat din incintă şi am început să beau crunt. Am dovedit o sticlă cu rom de jumătate, pe care am stins-o cu mai multe beri. După un timp mi s-a rupt filmul, pur şi simplu. Ultima mea amintire a fost că rîdeam ca un prost uitîndu-mă la pisica vecinilor, care ne vizita din timp în timp fiindcă îi aruncam pe jos cîte ceva de mîncare.

De dimineaţă, m-am trezit nedumerit. Dormisem cu capul pe un birou şi eram amorţit. Într-o primă fază habar nu aveam unde mă aflu şi ce vreau de la viaţă. Îmi simţeam capul plin cu nisip. A ţinut vreo zece minute pînă să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama din flash-back-uri ce e cu mine. Am vrut să mă duc să mă spăl pe faţă. În faţa uşii de la baie, am văzut un posterior destul de armonios întors spre mine, de sub o fustă. Era Aurica şi lucra ceva cu un făraş şi o mătură. Cu un tupeu de mahmur, am atins curul, dîndu-i o palmă în joacă. Mă aşteptam ca bancul meu de camionagiu să se lase cu un zbieret şi eventual cu o palmă. De partea cealaltă nu s-a înregistrat nici o reacţie. Am continuat să mîngîi zona vreo 30 de secunde. S-a auzit un gemet uşor. Aurica a lăsat uneltele şi s-a întors, în picioare, către mine. A fost ca un episod de amor dintr-un film porno mut. Ne-am sărutat intens, după care am luat-o de mînă şi am mers în pat, adică am mers şi am cocoţat-o pe biroul unde dormisem. Chiar dacă poziţia nu era prea comodă, a fost destul de intens. La sfîrşit, m-a întrebat: “Te-a excitat că stăteam cu fundul în sus?”. I-am răspuns: “Nu, am vrut să-ţi dovedesc că am simţul găurii”.