Destinul - Alo, mai e mult pana maine?

De cateva ori in viata intalnim omul pe care "il asteptam dintotdeauna". Unei astfel de intalniri cu destinul aveam sa-i propun un fel de "cod de conduita" pe care, in naivitatea mea, il consideram un firesc instrumentar de optimizare a relatiei.
Intre altele, sugeram sa recurgem, peste zi, la apeluri telefonice numai cand unul dintre noi (cel de dimineata stabilit) nu mai ajunge sa cumpere paine. Am zambit cand mi-a raspuns "S-o crezi tu". Continuu sa cred. Aveti mobil. Iata: detii controlul; ai certitudinea ca partenerul este chiar acolo unde ti-a spus ca s-a dus. Te linistesti. Il stii al tau. Nu trebuie sa mai lupti. Si, dupa un ceas, suni din nou. "A, nimic. Eram intr-o pauza la veceu si mi-era dor sa te aud. Ce faci? Stii, m-a enervat idiotul ala de (...) Trebuia sa ma descarc! Acum, ca ti-am spus, mi-a trecut." Ce-a mai ramas de spus seara, acasa? Celalalt devine doar un alt detaliu in decorul dormitorului conjugal, ancorat in jumatatea de alaturi a patului, la fel cum sifonierul nu se va deplasa niciodata fara concursul tau, la fel cum periuta de dinti sta cuminte in paharelul de sub oglinda. Tensiunea afectiva s-a volatilizat pe cand v-ati tot sunat, din ora-n ora, pe parcursul zilei. Multiplele sensuri ale vorbelor spuse (bogata limba romana!) la telefon au starnit, undeva, intr-un colt de creier, un fals orgasm. Ce senzatie tare! Ce fruct interzis! Acasa adormiti cu televizorul deschis, asteptand o noua dimineata a unei zile in care, desigur, din ora-n ora veti vorbi la telefon. Oare copiii pot fi conceputi prin SMS?