Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe nea Vlad îl cunoscusem într-una dintre primele redacţii la care am lucrat, la începutul anilor '90. Era mai bătrân cu vreo douăzeci şi un pic de ani decât mine, lucrase şi în presa comunistă. În plus, era considerat în anii de dinainte de zburătăcirea lui Ceauşescu şi un prozator de succes.
Aveam multe în comun de discutat, aşa că ne împrieteniserăm. Am rămas în relaţii amicale şi după ce nu am mai lucrat în acelaşi loc, ne vedeam din când în când la o bere sau la o cafea în Drumul Taberei, unde locuia.
Îl mai vizitam şi acasă, aşa că îi cunoscusem şi nevasta, pe Rodica, o doamnă ceva mai tânără decât el, profesoară de filozofie la un liceu. După o perioadă am văzut că Vlad se deprecia din ce în ce mai tare. Căpătase o groază de fobii şi a trebuit chiar să meargă să se caute la cap într-o instituţie specializată. Devenise claustrofob, demofob şi agorafob, îl apucau crizele în circumstanţe variate, aşa că nu trebuia lăsat nici singur, dar nici nu putea să stea cu multă lume în acelaşi loc, avea atacuri şi în spaţii deschise dar şi în încăperi meschine. Nu mai putea să circule cu mijloace de transport în comun. Nu mai avea nici o meserie stabilă, stătea acasă şi "scria" un ipotetic roman senzaţional la care nu trecuse de pagina 4. Rodica începuse să dea meditaţii şi se agita să scoată cât mai mulţi bani. Fiindcă Vlad nu suporta singurătatea, trebuia să se milogească zilnic de diverse rude şi cunoscuţi să stea cu el. Am făcut şi eu oficiul de bonă de vreo trei ori, când am avut timp. Într-o seară, când amicul meu s-a simţit în stare să iasă din propriul apartament, am ieşit toţi trei la o terasă de lângă blocul lor. Din întâmplare, am dat peste Violeta, o fostă colegă de-a mea de facultate, pe care nu o mai văzusem de ceva vreme. Avusesem în anul IV o relaţie pasageră cu ea, după ce făcusem practică pedagogică la acelaşi liceu. Mă simţisem bine cu ea vreo două seri, constatând că e versată la pat. Am invitat-o la noi la masă, şi din vorbă-n vorbă am aflat că e oarecum vecină cu Rodica şi Vlad, stătea la trei scări de bloc distanţă. Când am plecat era deja prietenă cu cei doi. Peste câteva săptămâni m-a sunat Rodica să-mi spună că fosta mea colegă e de-a dreptul un înger, poate apela la ea să-l dădăcească pe Vlad şi că, mai mult, juna îi respectă din punct de vedere intelectual bărbatul căruia i-a citit operele.
Vindecare
Fiind ocupat o perioadă destul de lungă, nu am mai bătut drumul să mă văd cu prietenii mei. Mă mutasem într-o redacţie nouă şi "voiam să mă remarc". Mai vorbeam sporadic la telefon. După câteva luni bune, Rodica, încântată, m-a sunat să-mi spună că poate în sfârşit să plece pentru o lună în Canada, să-şi viziteze fratele. Voia de multă vreme să vadă Toronto, dar nu putuse din cauza afecţiunilor lui Vlad. Acum, Violeta, pe care o considera ca şi fiica ei, acceptase să se mute la ei acasă pe timpul plecării în Canada şi să aibă grijă de Vlad. Mai era mulţumită că o moştenire de la un fel de mătuşă de-a soţului îi salvase financiar. Primiseră o casă veche, dar situată într-o zonă bună, pe care o vânduseră la un preţ avantajos.Nu mă preocupau prea tare problemele astea, aşa că am zis "da, da, da" şi am închis. După ce a trecut luna respectivă, m-am pomenit că mă sună iar Rodica. De data asta plângea şi, printre sughiţuri, mă înjura că îi vârâsem curva-n familie. La o zi după ce aterizase la loc în patria mumă, consortul o anunţase că nu mai poate trăi fără Violeta, că ia moştenirea dar îi lasă apatamentul şi se mută cu domnişoara. Rodica, marcată de întâmplare, mi-a mai dat nişte explicaţii incoerente cum că bărbat'su o ştersese deja de acasă şi are bănuiala că "fiica ei adoptivă" vrea doar să pape banii picaţi de la mătuşă. Una peste alta eram şi eu grav vinovat, fiindcă nu atrăsesem atenţia că fata e iute de cur. Am încercat să-i atrag atenţia că nu eu o vârâsem pe Violeta cu de-a sila în patul lui Vlad şi că nu eu am sfătuit-o să-l lase în grija ei când pleacă. Mi-a trântit telefonul.Nu ştiu cum s-a terminat toată povestea, cât a durat romanţa porumbeilor. Cert e că, la nici o lună, am auzit că Vlad se angajase în redacţia unui mare cotidian şi muncea pe rupte. Mai mult decât atât, l-am văzut de la distanţă înghesuindu-se într-un autobuz burduşit cu lume, în staţia din faţa Casei Scînteii. Mi s-a părut că-l văd împreună cu cea cu care fugise de acasă în tribună, la un meci pe Stadionul Dinamo (Violeta era câine roşu). De aici am dedus că toată tărăşenia a avut un efect miraculos asupra lui.
