Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În sfârşit, o veste bună şi pentru mine. Înţeleg de pe un site de profil, dedicat modei şi sfaturilor pentru femeile standard, că de-acum încolo nu mai trebuie să mă dau cu capu' de oglindă în fiecare dimineaţă când îmi trag chiloţii de mamaie peste buci. Şi asta pentru că, se pare, nu mai sunt în vogă schiloadele anorexice, ci noi, astea mai pufosele.
Femeia silfidă nu poartă stindardul. Femeia libelulă nu mai e prima dorită în pat. Femeia băţ nu mai e privită cu admiraţie de orice penis. Femeia cu popou cât pumnu' nu mai stârneşte furtuni hormonale. Femeia cu coapsa cât antebraţu' nu mai incintă fluierături şantiereşti. Şi, mamă, ce mă bucur! Deja mi-a explodat stima de sine. Deja mă simt mai uşoară, deşi vâr la maţ ceva creme zaharoase. Acum, că am voie, nu se pune, zic. În fine, după ce mă desfăt puţin cu gândul că o să ies afară şi probabil că o să-mi ridice băieţii din cartier statuie, dau pagina, cum ar veni, să citesc mai departe. Să mă fericesc, sper eu, mai mult. Să-mi desfăt gândurile cu scenarii în care m-am transformat, peste noapte, dintr-o fată cu ţâţe mici şi fundu' mare într-un etalon de trăsături feminine.
Le şi văd, vă-nchipuiţi, pe amărâtele-alea de-mi râdeau pân-acum în nas cu pantalonii lor prin care mie abia, abia mi-ar fi-ncăput mâna pân' la cot, le văd, ziceam, cum mă privesc cu ciudă în timp ce-nfulecă nestăpânite toate grăsimile, glucidele şi carbohidraţii de pe pământ, doar, doar or ajunge şi ele aşa pulpănoase şi păstoase şi doar doar nu le-o mai sufla vântu' pe stradă şi doar doar le-or iubi şi pe ele bărbaţii cum le iubeau înainte de "schismă". Deci, vorba aia, mamă, ce tare sunt!
De-acum pe deplin încredinţată de propriile mele forţe şi atuuri, citesc totuşi mai în adâncimea textului. Şi văd că cică marii designeri care proslăveau mărimea ţânţarului acum au pentru mine (chiar aşa scrie, pentru tine, mamă, ce tare sunt iar!) nişte sfaturi a-ntâia de fashion şi beauty. Deci, cu dedicaţie specială pentru femeile cu forme apetisante. Superb - dacă până acum eram de râsu' curcilor, noi, astea cu puţin şold, acum na, cică avem, citez "atuuri fizice apetisante". În fine, şi designerii ăştia s-au trezit cam târziu să se prindă. Ce nu le-o mai fi convenit? S-or fi săturat să se zgârie, zic, în oasele filiformelor pe care le iubeau mult până mai ieri?
În fine, deşi adânc bucuroasă, autorul sau autoarea textului mă cam sâcâie puţin cu tupeul şi părerile. Ar putea să se rezume strict la fapte, părerea mea. Adică insul/insa crede că grija mea cea mai acută era că nu mă pot strecura în textile de firmă - greşit. Grija mea era dacă să mă strecor sau nu în pat goală, lângă soţ. Şi a doua chestie care mă scoate din sărite la tăntel sau la tăntica e că cică dacă nu m-a convins până acum să nu-mi mai fie ruşine cu corpul meu etc. Păi, cine se crede persoana să mi-o dea aşa peste ochi cu ruşinea?! E totuşi o diferenţă între, pe de o parte, a te-ntreba dacă placi şi respectiv a-ţi dori să placi mulţimii şi, pe de altă parte, a te ruşina cu propria persoană.
Mă rog, fineţuri, dă-le-ncolo. Cert e că nu ştiu ce studios a calculat în capul lui că pufoşelele sunt mereu mai fericite ca schilodelele, deci e de bine pentru noi, să şedem liniştite. Dar nu foarte, foarte. Totuşi, de câte ori vedem o prăjiturică, să ne câcâim mult şi bine înainte s-o băgăm în guriţă pline de poftă şi nesaţ, căci, nu-i aşa? - şi-aici vine lovitura de graţie -, niciodată nu ne strică ceva alergare prin parc sau niscai gimnastică de întreţinere. Deci, cum o dai, cum o-ntorci, tot nu-i bine. Aşa încât singurul adevăr pe care-l văd adevărat, practic, în toată chestiunea, e că da, pufoasele sunt mai fericite. Pentru că ele mănâncă o prăjiturică pe care schiloadele doar o visează. În vreme ce ambele, la un moment dat, se servesc, nu-i aşa?, din organul iubirii. Deci, câştigă prăjiturica.
Citește pe Antena3.ro
