(Rec)lama de pus pe venă - Pufuleţii de la Al Qaeda

„Mămăligă expandată". Aşa le spuneam pufuleţilor în copilărie. Noi, cei din generaţia „cu cheia de gât", am crescut cu ei şi cu eugenii. Mănânci, bei un pic de apă, se umflă în burtă şi-ai omorât foamea. Asta era legenda pufuleţilor. Nu mi-am imaginat că o să apuc să văd la televizor o reclamă la pufuleţi. Acum, m-aş aştepta şi la o prestaţie artistică pentru covrigi. Sau pentru pâine. E foame de bani, cum zice artistul...

Şi chiar dacă, printr-un miracol, aş fi acceptat ideea unei reclame la pufuleţi, never and ever nu mi-aş fi imaginat-o în halul conceput pentru marca Gusto. Nu sunt în target, o să-mi ziceţi. Nici nu m-aşteptam, o să vă răspund. Pufuleţii Gusto sunt pentru copii. N-o spun eu, ci ambalajul lor, care are desenat păpuşele, maşinuţe, jucărele-surpriză ce pot fi găsite în interior. Copiii văd, cer, iar părinţii cumpără. Una dintre reclamele Gusto e cu un tânăr decapitat. Copiii văd, cer, iar părinţii... Nu, nu voi ţine o lecţie de dirigenţie despre impactul pe care l-a avut reclama asupra copiilor. CNA a interzis difuzarea spotului înainte de ora 23:00, după două săptămâni în care copiii s-au jucat cu căpăţâna tânărului pe micile ecrane. Reclamele Gusto m-au oripilat nu pentru că ele ar putea fi văzute de copii, ci pentru că ele chiar pot fi văzute.  

Spotul cu capul Pe o mochetă vernil, o căpăţână perfect tranşată stă în profil. Sprâncenele masculului sunt pensate şi tipul are un început de barbişon. E clar, un metrosexual. Gura lui ţuguiată încearcă să aspire pufuleţii risipiţi dintr-o pungă aflată în apropiere. Secţiunea transversală a gâtului e totală (o fi rudă cu Ciomu?) şi curat feliată. Seamănă cu o fleică din castronul lui Spike, câinele din Tom şi Jerry (aici ar fi trebuit să râdem. Ha, ha, ha, ce fază tare! Cool, man!).

Cadrul 2. În imagine apare un trup decapitat care merge prin cameră cu mâinile întinse, ca orbii. Din gât i se mai vede un ciot mic, rotunjit. „La stânga" se aude o voce. Corpul se întoarce la dreapta. „Cealaltă stânga", spune vocea cu reproş, şi-n imagine apare căpăţâna grăind. E clar, sprâncenele bărbatului au fost pensate recent (mă întreb ce-o fi zis el în cabinetul de cosmetică: „Trebuie s-arăt bine, joc rolul unei căpăţâni?"). Corpul se agaţă cu mâinile de un raft, pe care-l răstoarnă. Acum văd că poartă pantaloni scurţi. Sau boxeri, naiba ştie... Trei postituri, în culorile drapelului românesc, se desprind de pe raft, flutură deasupra căpăţânii şi cad pe mocheta vernil. Căpăţâna zâmbeşte. Are o freză impecabilă. În acest moment, intră în cameră colegul. Poartă blugi, un trenci de ploaie cu gluga trasă peste cap (el are!) şi nişte cizme de cauciuc verzi în picioare. Cred că vine de la inundaţii. Sau lucrează ca vidanjor. N-are importanţă..., alt lucru mă macină: n-a sunat, n-a bătut la uşă, n-a dat nici măcar un beep pe mobil. De unde rezultă că al lui coleg de cameră/apartament ori n-a adus niciodată fete acolo, ori n-are tăiată numai căpăţâna, ori e pe invers nu numai la orientarea corpului în spaţiu.

„Eeeei! Salut! Salut!", zice capul, voios, când îşi vede colegul. E momentul în care în dreapta de jos a imaginii se zăreşte un cuţitaş cu lama de 7 cm lungime şi o portocală descojită spiralat, pentru impresie artistică. Corpul, aflat după uşă, ridică şi el mâna dreaptă în semn de salut (cu ce naiba l-o fi văzut?). Colegul zice şi el, calm, „salut". Se uită la gâtul trupului, din care se mai zăreşte juma din mărul lui Adam şi bagă un „ce faci?", zâmbind. Corpul se bâţâie, cu mâinile înainte. „A... Curăţam o portocală şi...", răspunde căpăţâna. Recunosc, la prima vizionare, reacţia mea a fost „cu maceta, cu ce-o curăţai? O înghiţiseşi şi o curăţai în laringe?". Pe ecran, interlocutorul mârâie ceva neinte­ligibil. Corpul bâţâie iar în cadru, zici că prinde muşte. N-are nici o direcţie. „Şi eşti bine?", întreabă colegul. Nu vine de la inundaţii, vine de la o lobotomie! „Da.

Ţi-am găsit CD-ul de Crăciun!", adaugă, veselo-fericită, căpăţâna. „Tare, frate!", ar trebui să facă din faţa tv-ului consumatorul. În acest moment, corpul decapitat încalecă fereastra şi se văd doar picioarele, în şosete albe, ca nişte aripi de pui congelat pe cerul plumburiu din fundal. Zboară, puiule, zboară! Cucu, se aude un zgomot înfundat pe capota unei maşini căreia-i porneşte sistemul de alarmă. Colegul e în mijlocul camerei, priveşte pe geam ş-apoi îndreaptă ochii mari, de căprioară rănită, înspre căpăţână. E creţ, are trico­ul roz, obrajii îmbujoraţi. Şi el, şi căpăţâna sunt într-o uşoară derută, gen „unde mai găsim un corp ca al tău/meu?". Căpăţâna îşi revine prima. „Poţi să-mi dau un pufulete?", întreabă şi rânjeşte cu toată fasolea din gură. Pot să jur că i-am văzut mălai rămas printre dinţi. Are un zâmbet tălâmb, care cere palme în meclă. În fundalul sonor apare agaţamentul: „Gusto! Gusto!" - bărbăteşte şi mobilizator, peste care se suprapune un grup de soprane isterice. „Guuusto! Hrăneşte-ţi optimis-muuul!" Colegul râde la fel de tâmp şi dă din cap aprobator. Cadrul următor: o pungă de pufuleţi, alt ambalaj decât cel consacrat pe piaţă, şi un arici verde, fosforescent, din plastic moale. Din acela care se vinde pe tarabele din Eforie Nord, tragi de ţepi de-i faci de-un metru ş-apoi dai plici. Ariciul luminează intermitent. De ce? Ca să panseze rahatul de reclamă, eu alt scop nu i-am găsit. Cadru de final - colegul stă pe-o canapea din (cred) imitaţie de piele, cu căpăţâna pe genunchiul drept şi-i balotează cu dreapta, în gură, câte un pufulete. Are cizmele de cauciuc în picioare, trenciul pe el. „Guuusto!", se aude în fundal. Pe peretele îmbrăcat cu tapet sidefiu din spate e un tablou cu o maimuţă încoronată. Simt enorm şi văd monstruos. Dar cică nu eu şi nici cei ca mine ar trebui să se simtă la reclama asta. După ce CNA le-a mutat-o după ora 23:00, creatorii au venit cu explicaţii: „E umor absurd". Absurd cât cuprinde, umor sanchi! „Totul a fost foarte bine gândit!", susţine directorul agenţiei de creaţie care a făcut reclama. „Este o metaforă vizuală (pardon, poate onomatopee), te zguduie pe canapea (doar dacă eşti epileptic şi stresul îşi provoacă o criză), dar îndeamnă la optimism în orice situaţie şi la nimic altceva (nici măcar să cumperi pufuleţii!). Este făcută pentru un anumit target - adolescenţii şi li se adresează într-un limbaj pe care-l gustă." Oare? Mă îndoiesc că sunt atât de fraieri. Ca să guşti asta, trebuie să fi inhalat ceva pe nară. Maxim aurolac, la cât de grosieră e poanta. Nu solicită nici un neuron. Toate sinapsele sunt flexi. Rămâne replica: „poţi să-mi dai un pufulete?", dar nici p'aia nu poţi să o spui, la caterincă, în curtea şcolii, pentru că în original ea sună atât de tâmp încât rişti, dacă o rosteşti, să-ţi crească pene de papagal pe spate... După ce-au născut acest spot plin de dizabilităţi, creatorii au adus pe lume un altul. Cu faţă de câine.

„Sfup?!", „Spuf!"

Cadrul 1: reporterul de televiziune, un sfrijit cu un sacou lălâu pe el şi cu ochelarii de vedere proptiţi pe cap, îşi aranjează bretonul lins. Un chinez, cu nişte căşti de sunetist la gât, îl întreabă: „Chine? Chine?". Se aude cum îi plouă în gură chinezului... „Da, da' fii foarte, fii foarte liniştit", îi şopteşte reporterul. Are gesturi de „la naiba". Cadrul 2: reporterul stă chircit pe ceva şi pune eterna întrebare: „Cum s-a întâmplat?". În imagine apare cuplul: o ochelaristă cu părul lung, cu faţă de „fugită de la mănăstire", şi el. Pantaloni bej, cămaşă albă, început de burtică, cravată lată, roşie. Cap de ogar afgan. Are ochelari de vedere la ochi şi un plici de muşte roşu în mână. Care e acolo fie: 1. să se asorteze cu cravata; 2. nevastă-sa are faţă de muscă şi ogarul anticipează momentul „spuf"; 3. are rolul ariciului verde din spotul cu căpăţâna.

„Mergeam pe stradă când aud: «hei! Faaţă de câine?»", vorbeşte ogarul. Ea mănâncă din punga de pufuleţi aflată între ei. Chinezul ţine un braţ cu microfon deasupra lor. E cocoţat pe un scaun, în şosete. Alături de pantofii asezaţi ordonat, pe podea, e un contrabas. Reporterul stă gheboşat într-un fotoliu ce imită o mână cu degete întinse în sus. Mama chişoşeniei! „Dimineaţa următoare", continuă ogarul, „spuf" „Spuf?!", întreabă reporterul, surescitat. „Spuf!", confirmă câinele. Ea pare uşor jenată... „Ei, îl strigă Lassie", spunea ea zâmbind. Păi, Lassie nu era căţea? „Copiii..., ştiţi cum sunt!", zice el şi o cuprinde de umeri. Apare imaginea unei fotografii înrămate în care el, faţă de câine, poartă în jurul gâtului o pâlnie de protecţie. O fi fost castrat şi exista riscul să-şi desfacă astfel cu dinţii copcile. „Şi... Cum v-a afectat asta viaţa?", continuă reporterul. „Nu ştiu... Forma...", răspunde ogarul (ea mănâncă pufuleţi în continuare, el ia punga în mână) „mi se pare foarte practică", spune şi bagă botul în punga cu pufuleţi. În fundalul sonor intră melodia cu bărbaţi mobilizatori şi soprane scăpate de sub control, în imagine cineva ciupeşte corzile contrabasului (pare mâna chinezului) şi sloga­nul: „Mălai, sare şi aer. Deci, nimic să te îngrijoreze". Imagini de final apocaliptice: ea, din picioare, îi aruncă pufuleţi ogarului soţ, care-i prinde în bot, cu labele ridicate în faţă (iertare, nimic subliminal în exprimare), reporterul e aplecat înspre ei din mânuţa fotoliu, iar chinezul vorbeşte la telefon. Cu mă'sa cred, îi propune să-l cupleze pe ogar la un abonament în trei. Melodia cu „Guuusto" se termină, iar ogarul se lasă pe spate în canapea şi trage un lătrat prelung: „Haaauuu!".

Reclama are un singur efect garantat: te lasă mască. După ce se termină, te freci la ochi şi te în­trebi „ce naiba a fost asta? Care-i şpilul?". Ca şi la spotul cu căpăţâna: „hrăneşte-ţi optimismul". În publici­tate, contradicţia poate genera efecte spectaculoase, însă nu atunci când ea apare în logică şi provoacă doar blocaje mentale. „Spuf?!". „Spuf!". Făcătorii re­clamei, CTC-iştii, beneficiarul s-au excitat la gândul că aceste spoturi „sunt altceva". Apoi, s-au lăudat public, spunând că reclama e virală. Bună, proastă, se vorbeşte despre ea şi e pomenit numele produsului. E un punct de vedere. Dacă dai căutare pe Google „pufuleţii Gusto", obţii 8.230 de rezultate. E o chestie! Dar dacă dai căutare SIDA, tot pe paginile româneşti, obţii 413.000 rezultate. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, nimeni nu se înghesuie să ia SIDA, deşi asta e virală pe bune!

Săptămâna viitoare, vom analiza M-ZIM-e cu en­zime, reclamele care fac spume la detergenţi.