Remuscarile n-au tratament

Afectiune sentimentala cauzata de tradare, cu potential de autovindecare

REMUSCARILE. O afectiune obisnuita, fara caracter de raritate. Apare la barbatii si femeile intre perioada post-pubera si pana cand se-afunda cu-n picior in groapa. In cazurile limita, cand afectiunea dezvolta ramuri patologice in directie transcendentala, purtatorii de remuscari aleg sa le ia cu dansii dincolo de mormant. Fireste, chestiunea este pur treaba lor personala, obligativiatea medicului de a-si asuma raspunderi curative in privinta pacientului rezumandu-se hipocratian la perioada in care inima pompeaza sange proaspat in creierul functional al bipedului umanoid. Singurul care ar mai avea un cuvant de spus ramane astfel mizerabilul microb "remuscativ" care s-a insinuat in tesuturile pacientului, tulburandu-i sistemul afectiv. Care se ofileste de cate remuscari l-au coplesit. Saracul...

CAUZELE IMBOLNAVIRII. Multiple si in general greu de cuprins intr-o definitie completa, ca sa ingreuneze si mai mult activitatea de cercetare medicala intru diagnoza si tratament. Specialitatile cumva scutite de orbecairea in labirintul cauzal al afectiunii sunt, de obicei, psihoterapia si, in extremis, psihiatria, cu varianta lor mai soft si totodata de medicina neconventionala a sufletului, consilierea maritala.

DIN INSELAT NU SE MOARE. Inselatul partenerului de viata, din principiu, cauza declarata a remuscarilor.

Inselatul de mai multe ori e frecvent, iar inselatul cronicizat sta la loc de cinste in catastifele cercetarilor medicale. Simptomele se manifesta la inceput cu violenta, "boala" erupe spectaculos, tratamentul nu da roade pentru ca organismul s-a imunizat la antidoturile speciale de pe vremea cand pacientul insela cu o frecventa redusa, pentru ca in cele din urma, atat medicul cat si pacientul sa ajunga la concluzia ca virusul s-a instalat prea confortabil ca sa mai poata fi anihilat. Ramane sa se resemneze cu remuscarile. Nu-i periculos, pentru ca nici resemnarea, nici remuscarile nu au veleitati ucigase. Ce bafta!

AUTOREGLAJ SENTIMENTAL. In acest context al tragediilor sentimentale care nasc remuscari, o grava afectiune care tine de inima, amoruri, ratiune, pacaleli si alte daraveri siropoase, se remarca o categorie aparte, un fel de exceptie de la regula. Cei pe care un spirit acut al ratiunii egoiste sau pur si simplu nesimtirea i-au facut sa nu simta remuscari cand se gandesc la alt barbat sau la alta femeie decat... ai lor. Sau care chiar intretin diverse relatii sentimentale si sexuale cu acesti terti. Medicii afirma ca, la un moment dat, cativa dintre acestia, mai neprihaniti din pricina ca au fost crescuti de bunici pana la 14 ani, au trecut si ei prin faza regretelor. Dar au depasit-o spontan. Adica fara ajutor de specialitate. In cazul lor, virusul era dotat cu proprietati autodistructive. De unde inca o dilema pentru specialisti: misterele autoreglajului sentimetal.

Simptome care se vad Privirea pierduta, fruntea inclinata a vinovatie, falcile cazute a neputinta, tinuta vestimentara neglijenta, tinuta morala inexistenta (anulata de sabia virusului), glas taraganat, tendinte pronuntate de-a apuca pe calea Bisericii, singura unde cica ranile adanci lasate de microb se mai pot alina. Cu tamaie sau de-ale spiritului.

Simptome care nu se vad Vlaguire, apatie sentimentala, renuntare la bucuriile orgasmului si ale plimbarilor sub clar de luna, stare psihica ce pleaca de la principiul pusului de cenusa in propriul cap, alegerea silniciei singuratatii, amortirea glandelor care secreta hormonii fericirii si ai sentimentului de bine. Respectul de sine e anulat, tristetea devine singurul mod de a trai acceptabil. Etic vorbind...

SEXISME - Anuska

Grijuliu Goluri in stomac, greata nejustificata, batai de inima neregulate, tremuraturi ale extremitatilor... in fine, chestiuni care ma-ntorceau definitiv pe dos. Partea cea mai nasoala era ca partenerul, responsabilul care-mi starnea remuscarile, se cam prindea ca ceva pute. Sa nu fi existat un bun de inselat pe care sa-l insel cu dedicatie si buna stiinta, sistemul meu afectiv ar fi fost complet imun la regrete, dar uite ca el exista si simtea toata schimbarea brusca si nejustificata de atitudine. Am inceput sa ma-ntreb de ce-l insel. Iaca pentru ca-mi place. Bine, dar dup-aia regreti. Asa ca urmatoarea intrebare fireasca era: ce regret de fapt? Ca-l insel sau ca nu sunt in stare sa-l fac sa nu simta?! Raspunsul a venit destul de repede, in urma unui proces riguros de introspectie obiectiva: nu regret ca-l insel, ci regret faptul ca am remuscari care "se vad". Regret deci ca sunt suficient de fraiera incat sa ma dau de gol. Se cerea deja o solutie: sa nu-l mai insel sau sa nu mai regret dupa ce-o fac. Am ales, fara regrete, a doua varianta. Daca continui sa-l insel, fie si din cand in cand, din ambitie, pasiune, plictiseala, suparare, pana la urma nici importanta n-are de ce, inseamna ca vreau. Si ca imi place. Ce nu-mi place e ca el simte si ca eu ma sufoc in remuscari. Atunci nu ramane decat sa-mi vad de placerea mea si sa renunt la orice fel de remuscari. Din doua motive foarte solide: n-are rost sa renunt la o activitate care-mi provoaca placere si, daca tot il vreau langa mine pe cutarica, sa fac bine sa nu mai regret nimic. Ma dau de gol, el simte si, saracu’, chiar n-are nici o vina. Ce grijulie sunt! Ceea ce va urez si dumneavoastra...