Romeo şi Julieta, ţigani

Acum vreo trei ani am ajutat nişte domni ţigani de la Sibiu, foşti deportaţi la Bug, să îşi obţină daune din Germania. Am scris un reportaj despre ei şi în felul ăsta au putut să facă lobby la ambasada nemţilor. Cât m-am documentat în şatra lor am fuzionat la multe alcoale cu generaţia tânără şi medie.

Uşor pilit, am devenit megaloman şi le-am explicat cortorarilor cât de important sunt eu la Bucureşti, cum îl bat pe chelie pe Băsescu şi îi pun piedică lui Tăriceanu pe scările Palatului Victoria. Mă priveau cu admiraţie, ca pe un fel de Superman.

Ajutor
După ce mi-am terminat documentarea, mahmur, le-am lăsat numărul meu de telefon.

Au apărut pentru o seară în Bucureşti, la un târg de obiecte artizanale şi neavînd ce face i-am primit la mine acasă. Erau cinci bucăţi, mi-au înfundat buda şi în chip de compensaţie mi-au lăsat nişte tingiri  de aramă. Am fost relativ mulţumit, în ciuda pagubei, fiindcă mi-am şocat vecinii pensionari afişându-mă prin bloc cu un trib de ţigani cu pălării şi bărbi.

O bună perioadă de timp nu au mai luat legătura cu mine. Asta până anul trecut, când m-a sunat liderul comunitar Griluţă. Avea o voce misterioasă şi a zis că trebuie să ne vedem într-o problemă de viaţă şi de moarte pe care nu poate să mi-o comunice telefonic, aşa că va veni cu "nişte omini, no", peste două zile, să ne vedem în Bucureşti, fiindcă numai eu îi pot ajuta.

Fiindcă nu mai voiam accidente în casă, le-am dat întâlnire la un bistro din Pasajul Vilacrosse. I-am găsit acolo la ora fixată, priviţi cu suspiciune de chelneri.    

Răpire
De data asta erau patru, în vârstă. Bulibaşa Griluţă era transformat într-un fel de purtător de cuvânt al celorlalţi.

M-a luat prin învăluire, reproşându-mi că nu i-am mai vizitat. Dintr-o traistă de lână a scos o sticlă de "uischi, l-a adus băeţii din Italia, no!", pe care mi-a întins-o. După ceva vorbăraie despre ce mai fac Himi baronu’ şi Kantea, nişte amici de-ai mei, a trecut brusc la lucruri serioase: "No, numa’ mata poţi să ne scoţi dân ruşâne! O fugit Culiţă cu Eva! I-or prins nişte copii pe câmp când el îi făcea, scuzăţ, ruşânea în gură şi or fugit mai întâi la Sibiu, unde or fost văzuţi la autogară".

Numitul băiat de 19 ani fugise cu o fată de 21 de ani acasă. Ambii erau căsătoriţi şi cu copii. Asta nu ar fi fost ni-mic, dar proveneau din clanurile Lingurar şi Căldărar, care-şi purtau o duşmănie veche şi trainică, în ciuda faptului că erau înrudite. Se ţinuse un stabor în urma căruia junele fusese găsit vinovat şi primise o sentinţă care nu mi-a fost comunicată. Familia soţului Evei voia despăgubiri materiale mari, de asemenea. Nu mă prindeam care e rolul meu în toată povestea asta până când nu m-a lămurit Griluţă: "No, matale eşti om cu relaţii, noi credem că ăşti doi îs în Bucureşti, are el preteni aici. Pui gipiesu’ pe ei, că ştim şi noi ce îi ăla, vorbeşti cu nişte omini d’ai matale poliţari şi afli unde îs. După asta iei nişte mascaţi d’ai matale îi prânzi, îi ţâi până când venim noi cu ominii noştri. Nu îi gratis!".

Ca să întărească spusele, unul dintre comesenii tăcuţi a scos dintr-o taşcă o cărămidă de hârtii de 100 de euro (din ochi păreau vreo 20.000) prinse cu un elastic.

Mi-am dat seama că domnii bulibaşi mă percepeau drept o combinaţie reuşită dintre Sile Pietroi şi James Bond. Nu m-am atins de banii întinşi, le-am spus că e riscant, că e vorba de o răpire, că nu prea aş avea de ce să mă bag. Griluţă a plusat: "Îi numa’ o parte din bani, mai dăm încă o dat’ p-atât, că suntem omini cinstiţi, ne cunoşti". Am dat-o iarăşi la întors şi le-am spus că e o "lucrare grea" şi nu mă ating de bani până când nu ştiu dacă pot să o fac sau nu, că prietenii cu gipiesu’ sunt plecaţi din ţară şi abia peste vreo săptămână o să le pot zice dacă se face ceva sau nu. Ne-am despărţit amiabil, iar în drum spre casă am râs de unul singur, ca un tont. Mă gândeam să le zic, când mă mai sună, că agenţilor secreţi cu care sunt în legătură li s-au terminat bateriile speciale de la aparate.

La redacţie le-am povestit colegilor scena şi ne-am distrat destul de tare. Peste vreo trei zile, când stăteam la o bere undeva lângă Casa Scânteii, am primit un apel de la Griluţă. Am răspuns şi am auzit: "No, dom’ Tomiţă, rogu-vă suspendaţi operaţiunea! S-or înţeles familiile, o dat neamu’ lu’ Culiţă bani pentru ruşâne! Oricum Culiţă şî cu Eva nu mai îs în Bucureşti, ne-or spus nişte ţigani că i-or văzut la Verona, la Italia, or fugit din România".

Mi-am dat seama că am scăpat de toată povestea asta cu imaginea de omnipotent neştirbită. În sinea mea, eram mulţumit că am dat peste o poveste gen Romeo şi Julieta terminată fericit.