Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inteligenţa nu constituie o prioritate. Ambalajul, însă, da
Inteligenţa nu constituie o prioritate. Ambalajul, însă, daŞtiinţa nu încetează să ne surprindă cu găselniţele sale. Să ne referim deci la rezultatele unui studiu efectuat de britanici.
Practic, o echipă de englezi s-a reunit dimpreună cu vreo 66.000 de mii de bărbaţi pe post de cobai. Care bărbaţi urmau să fie întorşi pe toate feţele ca să descopere cercetătorii ce fel de femei îi atrag, îi stimulează, îi interesează, îi excită şi/sau îi pot face să le ceară de neveste. Chestiune care, ştim cu toţii, zice-se că ar reprezenta o mare dilemă pentru dame. Adică, vezi Doamne, cum să-i facem pe bărbaţi să se lege de noi cît le-a mai dat ål de Sus de trăit.
Ei bine, ca să nu lungim vorba prea mult şi să nu le lăsăm pe cititoarele care acum iau notiţe să se-agite prea tare şi ca atare să le crească tensiunea-ntrînsele, aflaţi că cică bărbaţii preferă damele blonde, cu păr lung, cu ochi albaştri şi dacă se poate să poarte din cînd în cînd ochelari. Zdraaang!
Aşa-i că vestea se repede ca un pumnal în inimile tuturor femeilor cărora le plăcea să creadă că treaba cu blonda e numai un mit? Aşa-i că ai naibii britanicii ăştia vor să-şi bată joc de noi? Iar treaba cu “să poarte din cînd în cînd ochelari” mi se pare că depăşeşte de-a dreptul limita bunului simţ şi-o ia-nspre partea-ailaltă, mai încolo, mai înspre fetişisme. Păi adică, de ce să poarte dama ochelari dacă nu suferă cu vederea? Şi, ca să ne distrugă complet, ca să ne calce-n picioare orice speranţă şi respect de sine, sîntem anunţate că nu trebuie să depăşim neam 60 de kilograme. În fine, singurul colac de care ne putem agăţa e că indivizii nu prea agreează muierile prea înalte. De unde rezultă că 60 de kilograme, undeva la o înălţime rezonabilă, nu-nseamnă chiar că trebuie să fii vreo scoveargă.
Cu toate astea, pretenţiile zecilor de mii de cobai nu se opresc aici. Domniile lor ar dori, dacă se poa’ şi dacă nu-ndrăznesc prea mult, ca puicuţele blonduţele să nici nu cîştige cine ştie ce bănet. Asta ca nu cumva să-i complexeze pe ei. Şi, în plus, să fie şi la mîna dumnealor, pentru ca ei să le poată manevra ca pe nişte biete copiliţe naive, sfioase şi ascultătoare de comanda autoritară a masculului.
Şi, ca să ne convingem de îngăduinţa de care dau dovadă, bărbaţii nici nu cer ca femeia să fie inteligentă. Dacă se poate numai să fie un pic excentrică şi optimistă, că dacă-i o fire aşa, mai melancolică, lor le vine rău de la stomac. Aşteptăm reacţii. Va urma.
Citește pe Antena3.ro
Anuşka: Delirînd
Fiecare monedă are două feţe. Ce banal, dar cît de adevărat. Iată, de pildă, traficul. Pe de-o parte-i faţa hîdă cu finalitatea ei tragică de natură să te-mbolnăvească de nervi. Simptomele atrag după sine comportamente schizoide, atitudine sălbatică, certuri cu familia, răcnete pe stradă, la serviciu, în magazine. Haos generalizat. Însă, pe de altă parte, traficul apropie oamenii.
Le stimulează simţul creativ.
Le face cadou, clandestin, ce-i drept, o mică siestă în plină zi. Şi dacă uiţi să te mişti cînd coloana mai face un pas, ei şi, ce dacă? Colegul din spate va sesiza aspectul şi va înţelege. Nu-i nevoie să claxoneze ori să coboare din maşină şi să dea cu bocancul în aripa ta stîngă. Nu e nevoie să-njure, să flegmeze, să-ţi arate degetul ruşinos ori să blesteme. Poate pur şi simplu să te împingă priteneşte de fund, vreun metru, că p-ormă oricum coloana se opreşte iar. Ca să poţi supravieţui, faci echipă cu alţii în trafic. Mai iei pe unu’ şi pe altu’ în maşina ta, ca să nu-mbătrîneşti de plictiseală. Fireşte că nu-ţi trebuie prea multe zile ca să-ţi pui pe tavă toată viaţa. Şi după aia ce? Că doar te-ai adunat ca să vorbeşti. Să rămîi treaz. Să nu-ţi moară neuronii unul cîte unul. Şi-ţi aduci aminte, poate, de tinereţe. De petreceri, de ceaiuri, de benzile de magnetofon. De singurul magnetofon de pe scara blocului şi de liota de tineri care se-mbulzea în juru-i. De frisoanele din vremea cînd băiatul pe care-l plăceai te invita la dans. De tremurul dansant. Cum te topeai. Cum te scurgeai cu totul. Cum nu mai auzeai nici muzica. Cum nu-ţi mai auzeai nici inima. Apoi cum te-a sărutat în curtea liceului. Cum mergeaţi de mînă. Cum transpirau mîinile. Cum te-nchideai repede în cameră, porneai casetofonul şi luai de la capăt drumul spre casă, cu el de mînă, ca să nu laşi mîinile să se usuce şi nici gura să-i uite gustul. “Da, sunt nebună”, zicea ea. “După tine. Sînt în delir!”. Asta aşa-i. Sîntem cu toţii într-un permanent delir...
