Sărutul infinit

Frânturi de amintiri de când eram copii

Vă mai aduceţi aminte de primul sărut? Să fi fost printr-a 7-a. Găseam că-i foarte chipeş colegul. Hm... Nici prea înalt, nici prea suplu. De fapt, era de statură medie, grăsuţ, cu umerii laţi, iar dinţii din faţă păreau special croiţi ca să ronţăie morcovi. Ridicol, dar adevărat. În fine, în tabăra de sfârşit de an ne-am pupat. După care, ca orice copii normali spre clasa a 8-a, ne-am şi certat iremediabil. Probabil că mie mi se părea că dacă ne-am pupat e de obligaţia lui să renunţe la gaşca de bătăuşi ca să-mi dedice mie tot timpul, în vreme ce lui i se părea natural ca acum, dacă s-a pupat cu mine, să treacă neîntârziat la următoarea. Aşa cum e firesc să se întâmple la vârsta marilor descoperiri.

PE FURIŞ. A urmat apoi şi sărutul. Mai de-adevăratelea. Ce, nu vă mai aduceţi aminte care-ar putea fi diferenţa? Păi la primul în sens cronologic te pupi, ţi se pare extrem de amuzant şi dai fuga repede să le povesteşti prietenelor ce mare grozăvie ai comis. Al doilea în schimb a fost sărutul emoţional. Mai din suflet. Mai tremurat, mai temător. Mai muşcat, mai umed, mai cald. Pe-ndelete, lung, foarte lung. Sărutul care-aş fi vrut să nu se termine niciodată.

Sărutul pe care, odată furat, nu vrei să-l împarţi cu nimeni. Nu te grăbeşti să-l povesteşti, ci te grăbeşti în camera ta să-l ţii strâns la piept şi să-l tot derulezi. Sărutul din cauza căruia intri cu capul în jos în casă şi te prefaci că ţi-e rău. Să nu-ţi vadă mama buzele frământate şi nici să nu vină peste tine să-ţi tulbure dulcea amintire pe care vrei s-o mai guşti. E sărutul care nu se termină niciodată.

STRĂIN. Zilele trecute l-am revăzut pe făptaşul primului pupat - ăla înregistrat ca atare şi fără emoţii - la o terasă. Eram la masă cu foşti colegi de şcoală aşa că l-am remarcat cu toţii. Nu ne-am intersectat decât ocazional de când am terminat generala. Am schimbat mereu saluturi scurte. Dar atunci mi-am amintit că a fost primul băiat cu care m-am pupat. Şi care acum era cu totul şi cu totul străin. Străin de tot. Şi totuşi, acum mulţi ani, ne pupasem.

INOCENŢĂ. De unde-mi zic că lucrurile mici atârnă uneori mai greu decât coloşii. Păcat că de prea puţine ori avem suficientă minte încât să apreciem pe loc ceea ce trebuie apreciat pe loc. Un personaj nefericit dintr-o carte, sătul de avere şi de prea mult bine, caută dame de companie, întru fericirea pierdută. Acolo unde totul e posibil, o fată foarte tânără i se oferă natural, uşor stângace. Asta îl face s-o dorească şi mai mult. Nu-l interesează neapărat s-o aibă în sensul împerecherii, ci s-o guste, s-o-ntoarcă, s-o răsfeţe şi să se lase răsfăţat în mici năzbâtii erotice adolescentine. Nu sânii ei fragezi, nu pielea ei întinsă, nu sexul ei fraged îl excită pe nefericitul erou, ci inocenţa sărutului ei. "Sărută de parcă încă se bucură de plăcerea sărutului..."