Steno 4

Tov. Titus Popovici: Îmi daţi voie să încep mai vesel puţin, pentru că, acum vreo 20 de ani, un cunoscut dogmatic filistin mă întreba cum mă descurc eu cu linia secretă a partidului. Este una. Asta &icir

Tov. Titus Popovici: Îmi daţi voie să încep mai vesel puţin, pentru că, acum vreo 20 de ani, un cunoscut dogmatic filistin mă întreba cum mă descurc eu cu linia secretă a partidului. Este una. Asta înţeleg şi eu, dar probabil că este şi una secretă. Şi trebuie să spun că au existat aicea cel puţin o dată vagi urme ale unei asemenea concepţii, ori pentru mine personal, este foarte clar, foarte clar că aceste documente de partid nu înseamnă nici un fel de cotitură, nici la dreapta nici la stînga, nici în sus, nici în jos, sînt dezvoltarea creatoare a tezelor pe care întreg partidul şi întreg poporul le-a cunoscut şi le-a dezbătut la Congresul al IX-lea şi al X-lea.
În ceea ce priveşte problema respectivă, da, într-adevăr, marxismul are o serie întreagă de restricţii şi socialismul foarte multe restricţii. Restricţii în ceea ce priveşte exploatarea omului de către om, a parazitismului, restricţii în ceea ce privesc viciile şi defectele moştenite din societatea burgheză, unele care apar în societatea noastră, se îmbracă în haina noului ş.a.m.d. Desigur că şi această Expunere şi aceste "măsuri" au şi un caracter restrictiv. Ea l-a propus foarte deschis. Literatura burgheză, literatura care neagă principiile noastre de bază, n-are ce căuta. Asta s-a spus foarte clar. În acelaşi timp, însă, şi ceea ce este foarte important şi cred eu că va constitui pentru lunga vreme de acum înainte o sursă de activitate a noastră, a tuturor, a organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Scriitorilor, a noastră, a fiecăruia, este discutarea laturii creatoare a acestui program, care nu este, cel puţin mie nu mi se poate părea şi sigur nu este aşa, nu este un program de conjunctură. El n-a fost determinat de nici un fel de conjunctură, a fost, este o consecinţă logică a unor lucruri, care, de fapt, de la Congresul al IX-lea – şi o spun foarte deschis – să ne simţim în primul rînd că sîntem comunişti.
În acelaşi timp, cred că este bine să ne spunem aici, aşa cum este şi normal, cum se va întîmpla şi peste 2000 de ani, nimeni nu poate cere unor documente de partid să facă pe toţi oamenii deştepţi; prostia umană există; există frica umană, există spaima şi astea sînt nişte lucruri care nu se pot nici lichida prin decret, ci ţin de o lungă, de asemenea, de o lungă şi necesară muncă de educaţie. Îmi pare foarte rău că s-au dat cîteva exemple. Eu aş fi putut să vă dau cîteva exemple personale, din ultima vreme, dar acum sînt aproape anecdotice, dar mai bine nu. Şi mie mi s-a oprit nuvela pentru care tovarăşul Bălan m-a propus la un premiu, a apăru în diferite limbi, s-a oprit nu ştiu. S-a spus că e ceva pledoarie pronazistă, în fine, aberaţii, aberaţii, efectiv, dar de astea sînt şi vor fi. Cred însă, cred însă că nu trebuie, de asemenea, să subapreciem că sîntem nişte oameni sensibili. Aceasta este o realitate; noi cu sensibilitatea scriem, trăim, cu un sistem nervos poate mai labil decît (al) altora, şi că, dacă multe din asemenea prostii, tîmpenii, care n-au nimic comun cu linia partidului, n-au nimic comun cu documentele, au comun, cum am spus, cu prostia omenească care, ce să-i faci, şi cu frica şi laşitatea. Eu cred că foarte clar ni s-a cerut, şi aici este sarcina noastră de viitor şi poate reproşul pe care putem să ni-l adresăm fiecare, că n-am găsit poate forţa necesară încă să dăm acele cărţi în care procesul uriaş, nu numai de înfăptuire a socialismului, dar ce s-a întîmplat că astăzi putem să privim lumea întreagă cu fruntea sus şi să zicem: îmi e bine şi mă simt bine că sînt comunist acest lucru este iaraşi rezultatul unui lung proces. Este foarte clar, foarte clar s-a spus, şi aici ca să fiu şi eu, mi-am notat aici ca să-mi aduc aminte şi eu de o întîlnire cu tovarăşul Ceauşescu. Era, mi se pare, la aniversarea de 30 de ani a UTC-ului şi programul era destul de festiv, mă rog, cum făceam pe vremea aceea şi s-a spus atunci că ar fi bine ca unii tovarăşi care sînt în sală cu activitate revoluţionară să vorbească tineretului, să arate cum a fost în îlegalitate. Eu am reţinut de atunci foarte importanta cuvîntare a tovarăşului Ceauşescu. Pentru prima dată am văzut, am avut o noţiune a ce se numeşte şi ce înseamnă ilegalitatea, care nu se numea, pentru comunişti, să stea să primească pumni în fălci şi să tacă, şi era un proces foarte lung, cu contradicţii interne, cu contradicţii externe pe multe planuri, în care s-au format nişte oameni cu care ne mîndrim astăzi. Este sarcina noastră, cred eu, ca, în materie de artă, să oglindim acest proces. Şi să vă mai spun ceva, e foarte complicat, e foarte greu, e foarte greu de făcut dinăuntru, sînt foarte multe lucruri pe care nu le ştim. Multe lucruri în care încă istoria nu s-a pronunţat, să zicem. Unele care, să vorbim deschis, unele care nu se pot spune. Există de cînd e lumea. Nu marxismul a inventat restricţiile. Există ceea ce s-a numit totdeauna "raţiune de stat", există raţiuni de stat şi acest lucru trebuie să-l înţelegem aşa cum este. Ceea ce cred că trebuie să precizăm, aici, Păunescu a avut foarte multă dreptate, de multe ori lucruri, care, să zicem, într-un moment dat, poate nu sînt oportune, din aceeaşi raţiune de stat. Tovarăşi, ştim exact pe ce lume trăim şi în ce contradicţii şi în ce dificultăţi de multe ori se zbate această ţară. Deci, problema, cred eu, că este discuţia deschisă, nu în acest moment, poate nu este oportun. Greşeala care s-a făcut înainte, vreau, de altfel, să scriu un articol pe această temă, era confundarea de multe ori în materie de ideologie a strategiei cu tactică. Una este programul de lungă distanţă, de a spune adevărul, pentru că încă o dată, nici un moment, de la Congresul al IX-lea, nu am văzut şi nu există altă politică decît aceasta, a spune adevărul şi s-a spus, tovarăşi, ne aducem cu toţii aminte, în momente foarte, foarte foarte, foarte grave. Că sînt unii care nu înţeleg, că sînt unii mai înapoiaţi, că între noi înşine, eu cred că trebuie să vedem şi aceasta. Am asistat, trebuie să mărturisesc şi aceasta, la cîteva întîlniri cu tovarăşul Ceauşescu şi n-am prea luat cuvîntul. Şi am să vă şi spun de ce. Nu din dorinţa de a mă face popular, pentru că, dacă vorbeam, mă făceam foarte nepopular, în care de multe ori am auzit, în general între noi, noi scriitorii vorbim de drepturi. Da, vrem şi avem şi datoria să luptăm pentru drepturile noastre, dar foarte rar, vă spun, foarte rar am auzit şi de îndatoriri; ori există cîteva datorii elementare ale scriitorului comunist în această ţară şi în această conjunctură istoricii. Acesta este un lucru foarte clar care s-a spus. Deci, cred că împreună cu Consiliul nou format, unde sînt tovarăşi (cu) care ne şi cunoaştem, relaţiile, tovarăşi, nu sînt acelea care erau prin perioada 1950-1952, pentru că sîntem aici cîţiva, am trecut numai noi ştim prin ce forme. La 19 ani, n-am avut voie să public trei ani, nici pînă azi nu ştiu de ce ş.a.m.d. Aceasta era o epocă pe care partidul, Congresul al IX-lea, tovarăşul Ceauşeseu, prin spiritul domniei sale, a lichidat-o. Că se mai întîmplă mărunţişuri, din astea se vor întîmpla. Problema este - trebuie să găsim acele forme de conlucrare tovarăşească şi deschisă, prin care unui om să i se explice şi totul se poate explica, pentru că avem explicaţii la acestea, uneori, mă rog, se întîmplă, în alte cazuri în care prostia oamenilor, prostia omenească, laşitatea şi spiritul filistin mic-burghez căruia cred, de asemenea, că nu trebuie să-i dăm voie să denatureze aceste hotărîri şi această linie, că se întîmplă şi din acestea şi se vor mai întîmpla, să fim foarte clari cu această chestiune.
Vreau să mai vorbesc, cu aceasta închei, despre climat. Chiriţă spunea un lucru şi m-am întristat. Aşa este, într-adevăr. Ne-am obişnuit; pe vremuri eram, cînd auzeam de grupul cutare, mai combativi. Azi am şovăit, lasă-l, lasă-l, că îşi dă el arama pe faţă. De multe ori, şi asta este, hai să fim sinceri, estă şi-o judecată, lasă-l să-şi dea arama pe faţă, asta e. Or, eu cred că, fără un climat de înaltă principialitate, de discuţie sinceraă, desehisă între noi, trebuie să găsim acele forme.
Eu nu ştiu, nu cred că trebuie secţii, ne-am mîncat. Tovarăşul Beniuc spunea, ani de zile, să înviem nişte secţii. Viaţa literară e greu, totuşi, de organizat în mod administrativ. Hai să spunem, ne adunăm acum să discutăm nuvela lui cutare, dar în momentul acela încep să scriu, celalalt are o întîlnire cu o fată. Astea nu se pot. Afinităţile afective în materie de artă se face ele într-un fel, mă rog.
În acelaşi timp, însă, cred că nu poate Uniunea Scriitorilor, organismul nostru, al obştii noastre scriitoriceşâti, să nu iniţieze nişte dezbateri asupra acestor probleme, pentru că altfel dacă vom discuta tot timpul că bani mai mulţi sau mai puţini, sigur că aceasta este o problemă, de multe ori ne izbim deea ficeare. Sau că ce a zis celălalt, sau că de ce stă prea mult în plimbări exteme cineva. Nu astea sînt importante. Important este ca aceste probleme nerezolvate şi care se vor ridica mereu pe măsura dezvoltării societăţii să le discutăm într-un spirit deschis, aşa, pe rînd, ferind de orice fel de denaturare. Pentru că trebuie să reamintim foarte sincer, noi sîntem foarte sensibiili la aceste, să zicem, unele prostii, unele necesităţi, dar foarte puţin sensibili am fost de multe ori la nişte manifestări apărutete iîn cultura noastră, destul de triste, foarte triste chiar şi pe plan ideologic ş.a.m.d. Am fost mult mai sensibili. Este o chestiune care, cred, de asemenea, că dacă sîntem cinstiţi cu toţii înşine şi în faţa secretarului general, trebuie s-o recunoaţtem, de foarte multe ori. Am scris în "Scînteia", într-un articol. Consider o profundă greşeală, personal consider, că eu mă simt vinovat faţă de mine însumi, că teoriei dispreţului faţă de public nu i-am răspuns cu un anumit spirit polemic de care se pare că nu sînt lipsit.
Pauză.


Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Redeschidem şedinţa, tovarăşi.


Tov. Andriţoiu Alexandru: Stimate tovarăşe secretar general,
Dragi colegi,
Am să vorbesc foarte scurt şi n-aş fi luat cuvîntul dacă înaintea începerii acestei şedinţe nu aş fi stat de vorbă cu o seamă de prieteni şi nu le-aş fi pus întrebarea dacă, în unele privinţă, întîlnirea noastră cu dumneavoastră nu aduce şi unele precizări, aş spune clarificări, tocmai pentru felul uneori deformat cum sînt interpretate documentele la care aderăm cu tot spiritul nostru de răspundere.
Poate că, după o anumită perioadă comodă şi, aş numi-o, chiar confuză, cînd sistemul criteriilor de valoare n-a funcţionat – aş spune - normal, şi cînd într-adevăr unele opere angajate nu au fost privite cu seriozitate, cu dragoste, şi au fost trecute în conul de umbră, cînd pe piaţa literară au fost suprasolicitate, unele opere de slabă valoare artistică, pentru că, îndeobşte, operele acestea, pe care astăzi le punem sub semnul îndoielii, nu se datoresc numai unei confuzii ideologice; ele sînt nonartă, ele au fost dincolo de barierele literaturii. Din acest punct de vedere, uneori, oameni fără putinţă de a se afirma pe valori proprii s-au ascuns în cutele unei literaturi, de obicei de împrumut; împrumutul rămîne împrumut, indiferent din ce directie geografică vine el, atîta vreme cît nu este creator, cît nu face parte şi nu face corp comun cu cultura naţională.
Aşadar, aceste documente de partid, la care aderăm cu toţii, şi această conducerea de partid o ştie, cred, foarte bine, sînt binevenite şi din acest punct de vedere.
E bine că la adeziunea noastră - noi ştim, vai, teoretic foarte frumos - e bine, zic, ca la această adeziune a noastră să vină opera, opera de masă, opera din librărie, care să se afirme ca valoare în aşa fel ca orice critică literară, indiferent de ten• dinţele ei, să o bage în seamă. Şi e bine, tot din acest punct de vedere, să nu facem caz prea mare de operele noastre, suprasolicitîndu-le şi taxîndu-le geniale, fără cel mai elementar spirit critic în faţa conducerii de partid. Dacă a existat şi există în capul unora ideea aceasta de întoarcere la trecut, ea se datoreşte tocmai acestei încercări, de a readuce un climat literar omogen, amorf, şi de a impune o literatură de care ne-am despărţi cu bucurie. Dacă acest climat, dacă această întoarcere spre trecut cîştigă teren în mintea unora, se datoreşte şi unor practici folosite în anii revoluţiei, în anii de care ne-am despărţit cum spuneam, zîmbind. Fireşte, cu toţii sîntem pentru o cen- zură, pentru o cenzură care vine, în primul rînd, din interiorul conştiinţei noastre şi, cred eu, că nu mai trebuie subliniat noi, cu toţii, sîntem angajaţi trup şi suflet în politica partidului şi că, în primul rînd, noi sîntem cenzorii noştri. Dar cum această cenzură funcţionează, totuşi, subiectiv, şi cum scriitorul este înclinat să creadă că ceea ce face el este, totuşi, o operă superioară, altfel nu s-ar apuca de scris, e bine ca, în relatiile pe care le avem cu instituţiile care ne cenzurează, să se clarifice nişte probleme. Din acest punct de vedere, eu cred că nu este o situaţie prea dramatică, prea complicată. Eu cred că, dacă uneori n-a fost deloc pomenită şi deci a fost trecută cu vederea - ceea ce e rău -, alteori a fost supradramatizată, ceea ce este iarăşi rău.
Eu am nădejdea, am certitudinea că o simplă clarificare, o simplă precizare a conducerii superioare de partid, recte a tovarăşului secretar general Nicolae Ceauşescu, va aduce lumină şi în acest domeniu, aşa cum a adus în foarte multe domenii.
Ce se întîmplă?
Pentru noi, cei care conducem o revistă literară, fie că o conducem în Capitală sau o conducem în provincie, pentru noi cei care scriem literatură de mai multi ani, aş spune de peste 20 de ani, şi care am luat contact, din păcate, şi cu vechile feluri de a fi cenzurate, de a fi interpretat fenomenul literar, pentru noi pare ciudată revenirea unor metode care sînt în contradicţie cu sistemul de a fi discutate lucrurile în aparatul nostru de partid şi de stat. Adesea, cînd în discutarea, în abordarea unei probleme de către comunişti, în alte domenii de activitate şi mai cu seamă în conducerea de partid şi de stat, există nişte criterii ferme, aplicate cu seriozitate şi cu spirit de răspundere, nu aceleaşi criterii ferme există în relatiile pe care toţi le avem cu Direcţiunea Presei. Dacă în conducerea de partid şi de stat, în industrie, în economie, ţi se face o critică, ţi se opreşte un proiect şi ştii la cine merge şi cunoşti persoana respectivă şi ai cu el o discuţie convingătoare, omul te convinge sau nu că are dreptate; nu acelaşi lucru se întîmplă în relaţiile noastre cu Direcţia Presei. Şi am să dau nişâte exemple: uneori lucrurile sînt aruncate pe spatele secţiei de la Comitetul Central. Astfel, de pildă, mie, oprindu-mi-se poşta redacţiei, poşta redacţiei cu numele celui care o poartă, cu tot cu distinsul poet Ştefan Augustin Doinaş, care este aici, alături, în stînga mea, de către Comitetul Judeţean de Partid, mi s-a sugerat că această oprelişte vine de la Comitetul Central. Am fost uimit la revenirea chestiunii grave, opririi pe persoană. Curios, am pus mîna pe telefon şi am vorbit cu tovarăşul Anghel, care se află aici în sală, şi tovarăşul Anghel mi-a spus: "Iartă-mă, noi, la secţie, n-am citit articolul tău de fond şi articolul tău de politică externă. Avem la articolul cutare, cutare observaţii, dar, în rest, n-am citit, fiindcă Direcţia Presei nu ne-a trimis decît acele articole care sînt, cred ei, mai delicate". Cînd am întrebat filiala de la Oradea, Direcţia Presei, să mă lămurească cu cine stau de vorbă, mi s-a spus că vine de la centru. Centrul acesta devine ceţos, obscur, şi nu ştim cu cine să purtăm discuţii. Revenirea acestor metode ne îngrijorează pe noi şi nu sistemul de cenzură în sine.
Discutînd cu tovarăşul Baranga, în pauză, şi felicitîndu-l pentru felul cum a pus lucrurile aici, astăzi, domnia sa constată, şi pe bună dreptate, că există şi o altă anomalie în relaţiile noastre cu Direcţia Presei. Adică, ceea ce numea dumnealui spiritul de răspundere care lipseşte unora, frica mic burgheză în faţa răspunderii faţă de manuscris. Dacă se strecoară în material- spunea domnia sa – şi subscriu acest lucru, o "şopîrlă", atunci bineînţeles că redactorul-şef respectiv şi tovarăşul de la Direcţia Presei să poarte toată răspunderea pentru "şopîrla" respectivă, de şovinism, de linie antipartinică, deşi nu-mi prea trece mie prin cap cine s-ar apuca, în 1971, să facă asemenea lucru. Dar, mă rpag, o interpretare ambiguă. Dar dacă tovarăşii de la Direcţia Presei taie dintr-un articol sau scot un articol necesar, bine ancorat în realitate, cu spirit de răspundere, atunci şi tovarăşii de la Direcţia Presei să poarte răspunderea, să ştie cine este Popescu, lonescu sau Constantinescu; să ştim cu cine discută. Să nu se interpreteze aceste mici doleanţe ale noastre ca o răfuială cu Direcţia Presei şi cu cenzura în sine. Cum spuneam, o cenzură există şi în cugetele noastre şi noi ducem o politică comunistă, cum duc şi tovarăşii de la Direcţia Presei. Am ajuns la paradoxul de a fi scoase din revistă poezii de Mihai Beniuc; nu că Mihai Beniuc n-ar avea poezii, probabil uneori discutabile. Dacă scoţi opt poezii de Mihai Beniuc, pe motiv că sînt cu aluzii la anumite persoane, deşi erau cu duşmanul de clasă şi cu duşmanii socialismului, poeziile stau la mine în dosar, este un lucru cu totul anormal. Se ajunge la situaţia scoaterii stilului, în sine. Am ajuns în situaţia ruşinoasă, după părerea mea, jenantă, de a apare numărul din august fără cronică literară, pentru că cronicarul meu, Gheorghe Grigurcu, a fost scos de către un vechi duşman particular de-al lui de acolo, care lucrează la judeţ, pe motivul că este inaccesibilă şi el nu pricepe ce spune acolo Grigurcu. Cronica era la un volum al lui (Radu) Cîrneci, un volum de poezie patriotică. Dacă ajungem să scoatem şi cronici la volume de versuri de poezie patriotică, înseamna căa criza aceasta este aşa de mare şi mîinile tovarăşilor respectivi sînt aşa de strînse pe scaun, încît nu ştiu dacă mai pot sta acolo sau nu. Eu cred că toate lucrurile acestea, cu gravitatea pe care o comportă în aceste momente, sînt foarte uşor remediabile printr-o simplă clarificare a felului cum trebuiesc înţelese documentele partidului. Aceste documente trebuie să fie înţelese de noi de toţi la fel, şi de scriitorul care scrie literatura, şi de redactorul-şef, care-i dă drumul literaturii respective la tipar, şi de către activistul de partid de la judeţ, care citeşte manuscrisul cu aceeaşi bunăvoinţă, cu acelaşi spirit al adevărului. Nu, noi nu venim aici cu pretenţii liberaliste, fiindcă, de obicei, literatura romănă, întreaga tradiţie a literaturii române ce a rămas, n-a mers pe spirit liberalist, ci pe spirit revoluşionar, pe o legătură organică cu poporul. Tot ceea ce are această legătură organică cu poporul, fie că este odă, fie că este elegie, fie că este pastel, este poezie patriotică şi intră în tezaurul culturii naţionale.
Aşa stînd lucrurile, eu cred că şi viitorii prieteni, tovarăşi, care să ia cuvîntul, nu ştiu dacă nu vor fi de acord cu mine, nu trebuiesc dramatizate lucrurile şi raporturile cu Direcţia Presei, ci pur şi simplu clarificare cu Direcţia Presei şi cu tovarăşii care se ocupă în judeţ de literatură. Şi am spus să nu punem probleme financiare şi, fireşte, să nu punem. Noi vroiam să spunem numai pentru demnitatea noastră, a celor care conducem reviste din provincie, dacă nu s-ar putea găsi o soluţie care să ne scutească de o situaţie foarte umilitoare, de a ne pierde trei sferturi din vreme mergînd pe la întreprinderi să cerşim, realmente, publicitatea. Noi trăim, ştiti foarte bine, bugetul nostu este în bună parte alcătuit din publicitate. Sînt legi de la Ministerul Comerţului Interior care ne-au tăiat aproape orice iluzii de a mai putea face publicitate şi facem, într-un fel, să mutăm banii statului dintr-un buzunar în celălalt, fiindcă, vă spun cu sinceritate, ajungem la lucruri foarte comice, cînd noi vom scrie că Uzinele din Craiova produc locomotive Diesel, cititerii revistei "Familia" nu vor fugi repede să cumpere locometive Diesel de la Craiova. Or, noi, din aceste situaţii uneori paradoxale, uneori comice, ne ducem viaţa. Cred că, pe linie de stat, o simplă mutare a fondurilor respective, de altfel destul de umile, destul de restrînse, dintr-o parte în cealaltă a bugetului ne-ar salva din această situaţie umilitoare.
Închei şi eu cu făgăduinţa de a duce şi mai departe, aşa cum am dus, o activitate literară legată de destinele poporului meu ale neamului meu, şi de a conduce revista în spiritul documentelor de partid.
Vă mulţtumesc pentru atenţie.


Tovarăşul Nicolae Ceauşescu: Are cuvîntul tovarăşul Baconsky.


Tov. A.E. Baconsky: Stimate tovarăşe preşedinte, iubiţi colegi, n-am vrut să pierd acest prilej de a vorbi în faţa omului politic cel mai proeminent al statului nostru şi nici nu-mi voi îngădui să vă răpesc prea mult timp. Cunosc şi eu, fără îndoială, ca toată lumea, aceste documente, le-am citit, am căutat să le interpretez în toate sensurile lor. Eu am pornit de la un principiu, de la un adevăr mai exact. De numele dumneavoastră se leagă deschiderea cea mai generoasă în spiritualitateă românească din ultimele decenii şi vreau, prin această prismă să citesc textul respectiv. Nu cred că am motive să mă înşel. De aceea, pentru mine, personal, nu este, poate, nimic pre alarmant în acest caz, dar toate textele devin realităţi şi ele sînt aplicte de cu totul alţi oameni şi de un aparat imens, care este aproape incontrolabil, pentru că nu se poate pretinde nimănui să urmărească tot cea ce se întâmplă pe o scară imensă, practic cu implicaţii infinite. Or, dacă există o derută şi această derută eu cred că există, ea se datorează tocmai acestui fapt. Şi se datorează, cred eu, conflictului dintre două mentalităţi. Adică, dintr-o metalitate nouă şi o mentalitate cu adevărat veche. Eu cred că ar fi exagerat să nu spunem că există foarte mulţi oameni, în toate forurile noastre, care au şi interpretat direct că este o întoarcere la spiritul anilor 1950. Eu am avut şi ocazia să mă conving de acest lucru, pentru că am văzut nenumărate procedee care mi-au rememorat spiritul acelor ani. Dacă ele sînt caracteristice sau nu, acesta este un lucru mai puţin important. Important este că sînt multe şi că noi, cînd lucrăm, ne lovim de ele direct, noi nu putem pretinde să ni le rezolve şeful statului, ar fi aberant. Noi nu putem deranja un om, sau (pe) unul dintre colaboratorii săi imediaţi, care sînt oameni foarte ocupaţi, noi nu putem apela pentru toate aceste detalii, care, însă, detalii capătă o importanţă deosebită atunci cînd ele handicapează apariţia unei cărţi, atunci cînd ele mutilează un text, atunci cînd ele mistifică totalmente ideile sau, în sfîrşit, formula de artă a unui scriitor.
Or, mi-ar fi greu să nu spun, să nu recunosc, stilul anilor 1950, pe care îl cunosc foarte bine, în procedee de acest gen, de pildă, cînd un redactor obscur mutila un poem al unui mare poet nu zic sud-american, ci al unui mare poet sîrb, care pentru poporul său înseamna ceea ce înseamnă pentru noi Arghezi, sau Blaga sau Barbu. Încă nu s-a găsit nici un redactor care să mutileze, sau un om al Direcţiei Presei care să reînceapă a remutila textele lui Blaga. Dar iată că un poet sîrb, care nu este aici, este mutilat şi i se taie versuri. Poate lucrul acesta să nu vi se pară catastrofal, pentru că poezia este aeriană, nu se vede cînd se taie din ea, dar eu vă ofer o comparaţie: imaginaţi-vă cînd se taie un tablou pe care îl vedem, nu ne place, şi vine cineva şi decupează din el părţile care îl deranjează. Este, cred, un act absolut aberant şi, cîad am văzut asemenea lucruri rog să mă credeţi, că ele mi-au dat dictonul acelor ani de tristă memorie, în care sînt anii 1950. Lucrurile acestea nu se pot rezolva prin citări de exemple. Eu cred că exemple ştim cu toţii cîţi sîntem aici, menumărate. Nu are rost, cred eu, să lungim toate aceste liste, toate aceste inventare, ci să ne gîndim, mai curînd, la principiile care să ducă la rezolvarea lor. Eu cred că un scriitor este un om care are dreptul să aibă propriile lui opinii şi care chiar are datoria să le aibă, inclusiv asupra vieţii, nu numai asupra artei. El este omul unui timp, el este expresia acelui timp, el trebuie, deci, într-un anume sens, să-şi găseacă un modus vivendi în această epocă în care trăieşte, şi al cărui produs este, dar el are nevoie imperioasă de independenţă interioară. Eu cred că este nefastă instaurarea, în sînul nostru a unei cenzuri foarte severe. Aceea ne poate face mult mai rău decît cenzura de la Direcţia Presei, pentru că, dacă un om de Direcţia Presei ne prejudiciază în ceva, noi putem apela, în ultimă instanţă, la un for de partid, putem găsi înţelegerea respectivă, şi o putem pune la punct. Dar dacă omul Direcţia Presei se va instala în noi înşine, pe acel om nu-l vom mai putea pune la punct şi să apelăm la un om de răspundere şi cu posibilitatea de a ne ajuta. Înăuntrul nostru nu ne poate ajuta nimeni. Eu cred că ar fi nefast, de fapt, pentru cultura noastră pentru spiritualitatea românească, dacă ajungem la asemenea situaţii regretabile şi nu cred că vom ajunge niciodată la ele Dar atît timp cît scriitorul este, printr-o optică, găsesc, eronată, confundat cu un om politic, adică fiecare frază a unui scriitor, fiecare poem al unui scriitor se consideră că are o aplicaţie directă în linia politică internă sau externă a unui stat. În definitiv, un scriitor nu este expresia politicii statului respectiv, decît în linii foarte mari şi într-un sens bun al cuvîntului. Dar el poate să aibă propriile sale opinii, care să nu fie întotdeauna perfect sincronizate cu ceea ce se spune într-un articol de fond din ziarul "Scînteia". Pentru aceasta să citească articolul respectiv, să aibă un respect pentru opiniile lui, pe care le cuprinde, dar să ceară şi el ca, în domeniul lui, să i se respecte opiniile şi punctele lui de vedere despre artă şi despre ambianţa noastră generală.
Noi avem cu toţii propriul nostru ideal de astăzi. Acest ideal, fără îndoiala, diferă. Aceasta este şi şansa noastră, că nu sîntem identici, adică nu sîntem produse seriale. Ar fi catastrofal dacă ne-am trezi cu scriitori care reacţionează în serie. Lucrul acesta nu ştiu dacă îl are în vedere cineva cînd, de pildă, citează opiniile cu caracter peremtoriu, ca argument, în sfîrşit infailibil, ale unui muncitor, sau ale unui cititor din masa căreia ne adresăm cu toţii. Eu nu cred că există un scriitor demn de acest lucru, care să-şi ignoreze publicul. După cum, cred tot aşa, că nu există un scriitor demn de acest nume care să se adreseze absolut tuturor categoriilor de oameni. Să nu uităm că, totuşi, Eminescu a trecut, în timpul vieţii sale şi chiar la condeie care se reclamau de o anume relevaţie, drept un personaj mortiv, drept un personaj care dăunează culturii române şi aşa mai departe. Să nu uităm că Brîncuşi, care astăzi, cu nişte cutii de bomboane, cu reprodusul "Coloana infinitului", ceea ce cred că nu este bine, a trecut, în timpul vieţii sale, drept un farsor. Eu mă întreb cu ce drept putem împiedica un tînăr de astăzi să facă experienţele lui artistice şi să-l declarăm foarte uşor şarlatan? S-ar putea să fie, există foarte mulţi şarlatani în literatură, acesta este un lucru clar. Dar avem dreptul să-i interzicem unui om un experiment, chiar dacă el va fi ratat? În definitiv, arta este un lucru care se realizează cu mari eforturi şi cu mari mutaţii; nu se poate să pretindem peste noapte să apară nenumăraţi oameni talentaţi. Dar acest talent, cred eu, că nu dăunează, dacă el îşi caută un drum mai spinos, mai dificil, dacă, conform structurii sale, el apelează la căi mai putin agreabile, poate, nouă.
Cred că iarăşi este bine să nu uităm niciodată că scriitorii care au fost cei mai incomozi pentru societatea lor s-au arătat, mai tîrziu, a fi fost cei mai profitabili, şi că, dimpotrivă, cei care au fost foarte în perfect acord cu epoca lor, după cîtăva vreme, au fost abandonaţi, uitaţi şi, din opera lor, nu a rămas
aproape nimic. Aceasta nu este o lege. Dar este, totuşi, o realitate care trebuie să ne interzică să fim prea tranşanţi, prea categorici, atunci cînd discutăm o operă de artă.
Eu cred că există, în păturile publicului nostru, oameni absolut incapabili să citească o bucată de literatură, fie ea şi cea mai simplă, dacă vreţi Topîrceanu. Pentru că noi nu putem pretinde să ne adresăm cu cărţile noastre la cei, ştiu eu, să zicem, 10 milioane de oameni adulţi. Sînt nişte tiraje rezonabile. Ele sînt de 10, 20, 30 de mii sau de 100 de mii. Şi atunci experienţa m-a învăţat că, de multe ori, oamenii care sînt foarte activi şi sînt foarte dispuşi să-şi spună părerea despre literatură nu sînt cititori de literatură, sînt simpli demagogi care, profitînd de o conjunctură care li se pare favorabilă, cred că pot ieşi în evidenţă, eschivînd nişte opinii ad-hoc, care nu sînt reale, care nu sînt pe baza unor lecturi serioase, şi care sînt pur şi simplu efecte de conjunctură. Nu cred că este bine să ţinem seama de asemenea opinii. S-a ţinut în anul 1950, erau chemaţi oameni adesea analfabeţi şi puşi să ofere judecăţi publicului despre Palade, despre Petraşcu, despre Blaga, despre Barbu şi aşa mai departe. Cred că era o caricatură a stilului de a consulta publicul. Publicul poate fi consultat, dar nu fără să se ţină seamă de specificul bucăţii respective de literatură, de adresa ei, cred că, dacă se greşeşte adresa, vom ajunge la concluzii complet eronate.
Cred, de asemenea, că problema Direcţiei Presei nu este redusă la această instituţie. Părerea mea este că Direcţia Presei este o instituţie foarte onorabilă, cu nişte funcţionari care îşi fac datoria mai mult sau mai puţin corect, aşa cum pot, aşa cum îi ajuta posibilităţile lor şi, în sfîrşit, ideea lor despre propria lor meserie.
Direcţia Presei este un termen mult mai larg. Eu găsesc că aceasta este, mai curînd, o metaforă decît o realitate foarte exact circumscrisă. Cred că la această metaforă ar trebui să ne referim mai curînd decît la instituţia ca atare. Pentru că de multe ori Direcţia Presei se exercită începînd de la primul redactor şi terminînd cu un activist, de pildă, al Comitetului Central şi totul se face pe seama acestei Direcţii care a ajuns un fel de here-noire, aceasta nemotivat, pentru că nu întotdeauna ei resping aceste lucruri. Eu găsesc că aici se fac foarte multe exagerări. Fără îndoială, sînt raţiuni, de fapt, superioare, pe care le înţelegem cu toţii şi cărora nu cred că există un scriicor în România care să li se opună. Dar, să ştiţi că, în numele acestor raţiuni, se fac abuzuri, se fac abuzuri curente, abuzuri cotidiene, aş putea spune, care ne dau cel puţin un sentiment de tristeţe, dacă nu şi unul de revoltă ades, de-a dreptul justificat. În fond, eu cred că nu este de dorit să ajungem a crea în ţară un portofoliu de volume netipărite. Mie nu mi se pare favorabil. Cred că o carte poate fi criticată, poate fi criticată în toate felurile imaginabile. Eu nu sînt de acord cu colegii mei, care s-au revoltat aici că despre cărţile lor nu se scrie sau că sînt criticate. Noi cerem libertatea de a scrie ceea ce trebuie, trebuie să acordăm şi criticii libertatea de a scrie exact cum vrea despre cărţile noastre. În definitiv, criticul o face pe semnătura lui, pe răspunderea lui personală şi face această carieră pe cartea mea. Şi atunci să-i dăm voie să scrie despre noi bine sau rău. Dar a opri o carte înseamnă a o critica prin cenzură. Şi eu cred că cenzura nu este un instrument de critică literară. Cred că o carte poate fi, în sfîrşâit, denunţată chiar, dacă vreţi, termenul poate că este nepotrivit, dar oricum poate fi compromisă dacă ea are, dacă oferă, toate raţiunile necesare, dar că ea trebuie să vadă lumina tiparului în limitele rezonabile ale situaţiei noastre actuale, în limitele rezonabile ale conjuncturii generale în care ne găsim şi în care avem sentimentul foarte realist că trăim. Nu ne iluzionăm. Cred că, în aceste limite, totuşi, trebuie să ne străduim ca să publicăm toate cărţile (pe) care le edităm, fără îndoială, pe baza unei exigenţe foarte serioase din punct de vedere al artei, sub raport literar. Dificultăţile aşa-zise ale unei cărţi cred că sînt exagerate şi cred că sînt de multe ori nejustificate de anumite mentalităţi ale oamenilor care se ocupă de aceasta, ale oamenilor politici. Eu nu cred că o carte poate dăuna în mod grav unui sistem, acesta este un lucru, dup părerea mea, un fel de a subaprecia literatura. Nu cred că o literatură, un volum de literatură poate aduce prejudicii de acest fel. Eu cred că netipărirea ei poate aduce prejudicii mai grave decît publicarea şi discutarea foarte cinstit a tot ceea ce cuprinde cartea respectivă.
Din acest punct de vedere, cred că voi fi în asentimentul dumneavoastră dacă voi spune că este mult mai uşor, pentru noi, să scriem cărţi agreabile, direct impresii, cărţi agreabile tuturor; lucrurile acestea se pot face. Noi cunoaştem meserie şi ştim ce înseamnă a scrie, se pot face infinit mai uşor, şi cărţi care să aibă chiar o anumită ţinută, adică să nu fie chiar cu totul ieşită din limitele, aşa, unei cuviinţe elementare, dar aceste cărţi - avem o tristă experienţă - nu valorează nimic şi eu cred că facem un deserviciu şi poporului şi Partidului Comunist Român dacă producem asemenea cărţi, agreate uneori şi salutate, şi premiate, chiar, dacă vreţi. Este suficient să ne aruncăm ochii în trecut şi să vedem ce s-a ales din atîtea şi atîtea cărţi, care au fost exaltate, care au fost considerate capodopere ale noii noastre literaturi şi cărora astăzi cineva cu greu le-ar putea acorda cea mai infimă calitate artistică, le-ar putea acorda un loc oricît de periferic în cultura noastră de după război.
Cred că lucrul acesta ar fi bine să fie avut în vedere. Dacă nu facem adeseori lucruri agreabile, dacă sîntem fără voia noastră dezagreabili, o facem fiindcă vrem să fim fideli cu noi înşine. Un act artistic nu se poate împlini decît în spaţiul acestei perfecte fidelităţi faţă de noi înşine. Dacă noi vom viola principiul acesta, vom viola principiul de bază al artei şi nu vom putea aştepta niciodată nimic de valoare.
Eu cred că textele acestea, pe care le-am citit cu toţii, ar trebui să le înţelegem în spiritul acestei exigenţe, acestei nevoi tot mai profunde a noastră, faţă de propria noastră conştiinţă artistică, de a scrie tot ce putem mai bun. Nu cred că trebuie neapărat să fim, pentru asta, organizaţi în echipe militare şi să plecăm prin fabrici, într-un anume fel de documentări superficiale, care nu au absolut nici un fel de sens. Fiecare scriitor are tipul său propriu de a se documenta. Există scriitorul Bacovia, care nu a ieşit niciodată din locuinţa lui sau a ieşit foarte rar, şi care, totuşi, a reuşit să se documenteze foarte bine. Şi există scriitorul Rebreanu, care a umblat prin toată ţara, în cele mai diverse medii, a încercat să sondeze toate lucrurile şi care şi acela este un mare scriitor. Legi în acest domeniu nu putem face. Arta creează propriile sale legi. Nu poate asculta de legi impuse de domeniu străin. Eu cred că orice scriitor care se respectă şi care îşi respectă numele face tot posibilul de a nu rămîne în afara mediului în care trăieşte, pentru a cunoaşte tot ceea ce se întîmplă în epoca lui, în juru lui; fără aceasta el ştie că nu poate exista. De aceea, cred că măsurile de acest gen sînt naive şi nu au absolut nici un sens. Noi putem face călătorii, de sînt lucruri foarte agreabile, dar fiecare trebuie să le facem în spiritul propriului său specific.
De asemenea, cred că, în acest efort comun, pe care îl facem şi noi - pentru că nu cred că există un scriitor dispus să scrie lucruri slabe - trebuie să avem în permanenţă respect unii faţăi de alţii. Chiar cînd eu nu împărtăşesc întru nimic punctul de vedere al unui coleg al meu, care scrie exact invers şi care scrie lucruri complet diferite, cred că este penibil, şi lucrul acesta, din păcate, s-a întîmplat, aici am auzit asemenea lucruri, să cer să i se interzică să scrie, să i se ia posibilităţile, revistele şi aşa mai departe. Eu am mari îndoieli că există cineva în Comitetul Central care este împotriva literaturii militante, deşi am auzit şi acest lucru astăzi. Cred că el este regretabil. Eu cred că literatura militantă are absolut toate căile deschise şi le-a avut întotdeauna şi de aceea mi se pare absolut naivă şi cel puţin puerilă această dorinţă a oamenilor de a fi sprijiniţi, pentru că fac literatură militantă. Eu cred că ei sînt sprijiniţi foarte serios. Totul este să o facă. O carte de literatură militantă care să fie ţinută în sertar şi care să fie foarte bună nu am văzut şi cred că, cu voia dumneavoastră, nici unul dintre noi nu am întîlnit.
Cred că este mult mai greu şi cred că, mai curînd, în acest domeniu trebuie cerut un ajutor organelor noastre supreme, să fie înţeleasă, să fie acceptată sau, în cel mai rău caz, suportată o experienţă de artă nouă, care poate avea o aparenţă, ştiu eu, şocantă sau dezagreabilă, la un moment dat. Să i se acorde încrederea necesară. Scriitorul se va demasca el însuşi, dacă este un farsor va rămîne un farsor şi nimeni nu va putea - nici un critic literar, oricît de amic i-ar fi – să-l facă mare scriitor, după cum, dacă este mare scriitor, criticul nu se poate decît compromite, încercînd să demonstreze contrariul.
Cred că, în acest sens, avem şi reviste, cred că avem şi posibilitatea să tipărim în ele; nu cred că trebuie să se pună problema unui grup vitregit sau (a) unor grupuri privilegiate. Cred că avem cu toţii în faţă un cîmp destul de larg; în acest cîmp ne putem manifesta fără să ne deranjăm reciproc; de altfel, trebuie să ne amintim un singur lucru, că atunci cînd vrem să ne credem nişte insule rătăcite într-o masă de marasm, niciodată în epocă nu au existat scriitori mari rătăciţi în pustiuri spirituale.
Marii scriitori se nasc în constelaţii. Epocile mari au dat mulţi mari scriitori. Deci, cred că a ne însuşi conştiinţa aceasta, că în jurul nostru este un imens marasm, este un lucru nerecomandabil.
Cred că toţi au posibilitatea să se manifeste şi sînt ferm convins că, aşa cum, în ultimii ani, literatura noastră, în ciuda posibilelor eşecuri pe care nu le va nega nimeni, a realizat totuşi, performanţe recomandabile în toate domeniile ei, toate aceste performanţe vor continua, se vor amplifica.
Eu cred că, în orice caz, cu toţii ne vom da silinţa să salvăm cultura românească din care facem parte şi din care cred că nu există nici unul dintre noi să se simtă străin, indiferent de felul în care scriem, indiferent de specificul artei noastre.
Noi ne declarăm apartenenţa la această cultură, la această epocă şi cred că ne vom da cu toţii silinţa să o ilustrăm prin cărţile noastre.