Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am dormit odată într-o cameră cu podele verzi. Eram după o zi de-alergătură, de mers cu autocarul să-ţi vină acru-n gură, apoi hop-ţop în vaporaş s-ajungem la Gura Portiţei.
Pe-nserat, în sfârşit la gura asta de Rai. Ca două femei singure într-un peisaj superb, desigur, ne priponim fundurile într-un stabilopod, ceva, şi aşteptăm cu zâmbet tâmp să-nceapă cântările (eram la un festival de muzică). Şi dă-i cu visele, dă-i cu briza, dă-i cu marea, cu valurile, cu spumele, cu-nchipuirile şi cu iubiţii care se vede treaba că rămăseseră undeva la naiba-n praznic, cam la vreo 300 de kilometri depărtare. Sublim! Ne-ncrâncenam atâta în visarea depărtărilor că ne năpădiseră impresiile de Ţiuituri fantastice-n urechi.
Nici fantastice nu erau, nici ozn-uri, nici mesaje din alte sfere - doar telefoanele zăngăneau în genţi, da' cine să le-asculte?! În miez de noapte (deşi să tot fi fost spre dimineaţă), hopa iar în vaporaş, în drumu' spre-napoi. Dă-i iar cu visarea, dă-i iar cu frigu' şi nici naiba să te ia pe după umeri. În fine, frânţi, poposim cum ar veni la popasu' ăsta. Unde nimerim într-o cameră cu podele verzi. Plină de fantezie, cu podelele ei verzi cu tot. În noaptea aia s-au strâns buluc gânduri şi-amintiri, regrete şi tot atâtea iluzii.
Debitam doar inepţii ca să ne limpezim minţile tulburi de somn, de vin şi de cântec. Mi-aduc perfect aminte când i-am mărturisit prietenei, cu candoarea definitivă a omului cam pilit, că "niciodată n-am dormit într-o cameră cu podele verzi". Confesiunea, fireşte, a-ntârziat mult râvnitul somn, pentru că afurisitele-alea de podele erau verzi doar ca să ne-mpingă pe noi să ne gândim ce n-am făcut şi-am vrea să facem prima oară. În noaptea aia am şi iubit foarte mult. Am iubit cu-n suflet gol şi plin de nimeni. Am iubit doar pentru mine, într-un fel ciudat, cum n-am iubit decât pe versurile Tatianei. Aşa ne-am adus aminte şi de minunatele podele verzi şi de duioasele fărâme de iubiri...
