Asasini planetari: Pandemiile

de Vasile Surcel | 26 Iul 2008 • 00:00

Pandemia: Epidemia răspîndită pe mari teritorii, în mai multe ţări, sau continente. Un lanţ de nenorociri care au aruncat, periodic, haosul asupra unor capitole întregi din istoria civilizaţiei.

Încă de la începuturile istoriei, lumea a fost măturată periodic de epidemii cumplite care au secerat milioane de vieţi. Egiptul antic, Extremul Orient, Grecia clasică, Roma imperială şi Bizanţul au fost călcate, rînd pe rînd, de tăvălugul molimelor. Care, în lipsa unor cunoştinţe medicale solide, erau considerate pedepse divine, aruncate asupra lumii de zeii scîrbiţi de păcatele oamenilor. Biblia însăşi le enumeră ca pedepse prin care Dumnezeu i-a convins pe egipteni să elibereze "Poporul ales". Mai aproape de zilele noastre, Evul Mediu european a fost şi el lovit, şi nu o singură dată. Secole la rînd, Ciuma, numită cu groază "Moartea neagră", a fost unul dintre "Cavalerii Apocalipsei", un ucigaş în serie pe lîngă care Atila sau Gingis-han păreau blînzi mieluşei. Ceva mai tîrziu, în prima parte a secolului al XlX-lea, a început să-şi facă de cap un alt "asasin mondial": Holera. Venite de obicei din Orient, epidemiile au lovit cumplit ţări şi continente care n-aveau cum să inventeze graniţe îndeajuns de securizate, încît să le oprească. Singura stavilă ce le putea sta în cale era igiena. Adică exact cea pentru care oamenii de atunci nu dădeau prea multe parale. În zilele noastre, cînd s-au inventat medicamente puternice, molimele "clasice" au lăsat locul liber altora, la fel de cumplite. Maladii noi, în faţa cărora n-a rezistat nici măcar secolul al XX-lea, cel obsedat de igienă şi de teama paranoică faţă de "microbi".

Zeul Ciumelor

Probabil că epidemiile ucigaşe au existat dintotdeauna. Egiptenii antici le cunoşteau cu siguranţă. Şi erau atît de îngroziţi de ele, încît "au inventat" şi un zeu care să se ocupe special de molime. Dacă "Sekmet" era "Zeiţa bolilor", iar "Isis" era venerată şi ca "Zeiţa vindecărilor", "Sunu" era, pur şi simplu, "Zeul ciumelor". Vechiul Testament pomeneşte în "Exodul 9,1-7" de a cincea şi a şasea "Plagă", epidemii extinse la nivelul întregului Egipt, care au lovit animalele domestice, respectiv oamenii. Ceva mai tîrziu, în sec. V î.Chr. pe cînd lumea Greciei antice era sfîşiată de "Războiul Peloponeziac", Atena a trebuit să plece steagul în faţa Spartei. Iar cetatea, considerată a fi leagănul antic al democraţiei, a fost biruită nu de forţa armelor, ci de nişte adversari invizibili: germenii patogeni. Într-un timp relativ scurt, cetatea a fost lovită de o epidemie cumplită, căreia i-a căzut victimă însuşi Perikle, cel care o adusese în "Secolul de Aur". Întîmplări dramatice despre care vorbeşte şi istoricul Tucidide. Afectat şi el de boală, acesta a scăpat totuşi cu viaţă şi a apucat să descrie cumplita maladie: "Oameni sănătoşi sînt cuprinşi brusc de atacuri de febră şi dureri de cap, iar ochii li se inflamează şi se înroşesc. Limba şi gîtul par a fi însîngerate, iar respiraţia le devine fetidă. Însă acesta era doar începutul. Urmau simptome de răceală, diaree, vomă şi spasme violente. Apoi pielea devenea palidă cu pustule şi ulceraţii, iar bolnavul era mistuit de o sete de nepotolit. Majoritatea bolnavilor mureau între a şaptea şi a opta zi". Tucidide credea că boala a apărut în Etiopia, a lovit Egiptul şi Libia şi abia apoi a ajuns în Grecia. Conform spuselor sale, epidemia a făcut prăpăd printre soldaţi şi în patru ani a ucis cam o treime din locuitorii Atenei. Timp de peste două milenii s-a considerat că acea boală cumplită ar fi fost ciuma. De curînd, specialiştii greci au descoperit că "Ciuma lui Perikle" a fost, de fapt, febră tifoidă. Precizarea a fost posibilă după analiza ADN-ului extras dintr-un dinte găsit într-un mormînt din acea perioadă. Produsă de bacteria "Salmonella typhi", această boală se întîlneşte şi în zilele noastre. Dar acum poate fi tratată relativ uşor.

Epidemiile imperiale

Nici Roma, imperiul mondial al Antichităţii, nu a fost ferită de loviturile devastatoare ale molimelor. În anul 165 d.Chr., după o campanie în Est, militarii au adus o boală cumplită. Purtînd numele lui Marcus Aurelius Antoninus, împăratul pe care l-a răpus, epidemia este reţinută de istorie sub denumirea de "Plaga Antonina". Scriind despre ea, medicul antic Galenus a afirmat că ar fi ucis în jur de cinci milioane de oameni. Urmîndu-i descrierile, specialiştii zilelor noastre au stabilit că era vorba despre variolă. După exact un secol, între anii 261-266, Roma a fost lovită din nou: era aceeaşi maladie care, de astă dată, a ucis zilnic peste 5.000 de oameni. Două epidemii extrem de virulente, în urma cărora Imperiul Roman, aflat deja pe marginea prăpastiei, a început să decadă tot mai rapid. Devenit, la rîndul său, o superputere, Bizanţul creştin a fost lovit de ceea ce istoria a consemnat sub numele de "Ciuma lui Iustinian". O epidemie cumplită care, în anii 541-542 d.Chr., a ucis aproape jumătate din populaţia Constantinopolului. Procopius, celebrul cronicar-istoric al acelor vremuri, a afirmat că în perioada de maximă virulenţă "Plaga" ucidea cîte 10.000 de oameni pe zi. După patru decenii, în 588 d.Chr., molima a revenit şi s-a întins pînă departe, în Regatul Francilor. Pornită de undeva din Etiopia şi Egipt, de unde a fost adusă la bordul corăbiilor comerciale, aceasta a fost o epidemie continentală ce a respectat "ad literam" definiţia de "Pandemie". Conform cronicarilor, "Ciuma din 588" ar fi trimis pe lumea cealaltă peste 25 de milioane de suflete.

Moartea neagră

În secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, Europa întreagă părea lovită de o mînie divină, care anunţa însăşi Apocalipsa. În jurul anilor 1240, fuseseră cumplitele invazii mongole. Iar acolo unde tătării n-au apucat să ajungă, distrugerile au îmbrăcat haina războaielor religioase contra "Catharilor", cei pe care abia înfiinţata Inchiziţie îi considera purtătorii uneia dintre cele mai periculoase erezii. Apoi, anul 1314 aduce execuţia lui Jaques de Molay, ultimul Mare Maestru al Ordinului Templier şi blestemul aruncat de el asupra tuturor. După doar cîteva decenii, asupra Europei a năvălit "Moartea neagră": Ciuma. În general, pandemiile Europei antice şi medievale, indiferent de microbii care le-au provocat, veneau din Africa de Nord, Asia Mică şi ţările Extremului Orient. Ţinuturi aglomerate, unde menţinerea igienei nu era nici pe departe o prioritate. Motiv pentru care acele zone au fost adeseori "izvorul molimelor". Odată declanşate, epidemiile se răspîndeau rapid, purtate fie de soldaţii aflaţi în campanii militare, fie de corăbiile comerciale care circulau peste tot. Se mai spune că, porniţi să cucerească lumea, mongolii au folosit aceste boli cumplite pe post de "arme bacteriologice", prin care slăbeau rezistenţa cetăţilor asediate. Concret, în momentul în care un om murea răpus de vreo boală contagioasă necruţătoare, cadavrul lui, înghesuit în cupa unei catapulte, era azvîrlit peste ziduri. Iar mizeria întîlnită în oricare cetate asediată favoriza atacul "bacteriologic", înlesnind apariţia unei epidemii locale ce şubrezea oastea apărătorilor.

Un deceniu mortal

Ciuma din secolul al XIV-lea a fost una dintre cele mai cumplite molime care au lovit vreodată Europa. Specialiştii consideră că primele ei focare au apărut în Asia de sud-vest. Dar nu-i foarte clar dacă a fost adusă de războinicii implicaţi în diverse conflicte din acele zone ori de negustorii care ajungeau în acele părţi ale lumii. Mai întîi a fost afectat sudul Europei. Ulterior, molima s-a întins rapid şi în doar cîţiva ani a ajuns să-şi facă de cap peste tot. Inclusiv în ţările din nordul extrem al continentului. "Vîrful" ei de virulenţă s-a înregistrat între anii 1340 şi 1350. Un deceniu crunt în cursul căruia, conform cronicarilor, ar fi murit mai mult de o jumătate din populaţia Europei. Iar atunci, "Moartea Neagră" n-a făcut mofturi şi a secerat peste tot şi fără alegere: preoţi şi călugări, ţărani, meseriaşi şi negustori, bogaţi şi săraci. Toţi de-a valma, într-un abator uman care părea că n-are de gînd să se oprească decît după ce va fi pustiit tot continentul. Sau poate toată lumea. În aceeaşi perioadă au existat epidemii similare în Asia de sud-est şi în Orientul Mijlociu, semn clar al unei "pandemii globale". Speriaţi de moartea care le bătea la uşă, cei bogaţi părăseau oraşele şi fugeau la ţară, în speranţa că aerul curat de acolo îi va apăra de boală. Ceea ce reuşeau astfel era doar să răspîndească epidemia. Fiind la începuturile sale, medicina era neputincioasă. Nimeni nu ştia de ce apare o epidemie, nici care sînt factorii ce o favorizează. Iar doctorii mureau şi ei pe capete, alături de pacienţi. Vremuri cumplite, în care oamenii începuseră să creadă că sosise sfîrşitul lumii. Dezastrul a avut însă şi o parte "bună". Din Florenţa bîntuită de ciumă au plecat cei zece tineri care vor relata celebrele povestiri pe care Giovani Boccaccio le-a făcut nemuritoare în celebrul său "Decameron".

Molima engleză

În secolul al XVII-lea, Anglia, care era pe cale să devină un mare imperiu, cu legături întinse în toată lumea, a fost îngenuncheată şi ea de ciumă. Practic, "epidemia engleză" a durat un singur an: 1665. Un an cumplit în care a murit cam o şesime din populaţia regatului. Primele cazuri au apărut în St. Giles-in-the-Field, cea mai săracă suburbie a Londrei. La început, în luna mai, au murit doar 43 de oameni. Apoi, pe măsură ce epidemia se întindea, numărul victimelor a crescut rapid: în iunie au fost 6.137 de morţi, iar în august 31.159. Lumea era îngrozită. Regele Charles al II-lea şi curtenii săi apropiaţi au părăsit Londra şi s-au refugiat la Oxford. Exemplul său a fost preluat de toate familiile înstărite. Restul a rămas pe loc. Iar în momentul în care boala apărea într-o casă, toată familia era condamnată. Uşile şi ferestrele erau bătute în cuie şi nimeni nu mai avea voie să iasă. Singura lor protecţie erau o cruce şi inscripţia "Dumnezeu să aibă milă de noi", marcate pe porţi cu vopsea roşie. Morţii erau scoşi noaptea şi ajungeau la gropile comune, dintre care cea mai mare a fost "The Great Pit" din Londra. Oamenii erau îngroziţi. La un moment dat, mînia lor s-a îndreptat contra pisicilor, considerate drept "trimişii" lui Satan pe Pămînt. Motiv pentru care au început să le ucidă, ba chiar să le şi ardă pe rug. Decizie total neinspirată, căci astfel şi-au exterminat singurii aliaţi contra molimei. Pe atunci nimeni nu ştia că ciuma era propagată de şobolani, hrana preferată a pisicilor. Rămaşi fără duşmani, guzganii s-au înmulţit nestingheriţi, uşurînd propagarea epidemiei. Spre norocul englezilor, atunci a funcţionat principiul "Cui pe cui se scoate". În cazul lor, o nenorocire mare te scapă de una şi mai mare. În 1666, cea mai mare parte a Londrei a fost devastată de un incendiu cumplit. Iar printre victime s-au numărat şi şobolanii oraşului, care au ars o dată cu sălaşurile lor. Efectul psihologic al acelei epidemii s-a perpetuat peste secole. În oraşele şi satele Angliei există şi acum cruci ce comemorează
acea tregedie.

În deceniile care au urmat, ciuma a mai lovit de cîteva ori Europa. Se estimează că de la "Moartea neagră" din secolul al XIV-lea şi pînă în 1700, pe continentul nostru au murit peste 137 de milioane de oameni. Dacă acestora le adăugăm şi victimele din Asia Mică şi Extremul Orient, zone din care nu există statistici, cifra ar putea deveni înfiorătoare. Şi dă masura a ceea ce poate însemna o "pandemie" întinsă pe durata cîtorva secole.

Ciumaţii noştri

Nici teritoriul ţării noastre n-a fost ferit de ciumă, iar epidemiile l-au "cutreierat" în mai multe valuri. Una dintre primele consemnate a fost cea care a bîntuit Banatul, inclusiv Timişoara, între 1509 şi 1511. A doua a făcut prăpăd în Banat, Transilvania şi Ţara Românească în 1533. Lunile noiembrie şi decembrie 1603 marchează următoarea "escală" pe care ciuma o face la Timişoara. De fiecare dată pare că declanşarea epidemiilor a fost legată de prezenţa în zonă a unor trupe turceşti şi tătăreşti. În 1731, ciuma cucereşte din nou Timişoara. Adusă de astă dată de soldaţii trupelor imperiale austriece, aceasta va face 1.361 de victime. A fost urmată de ciuma din 1738, cînd numărul morţilor din oraş a fost atît de mare, încît a fost nevoie să se ardă cadavrele. Epidemia s-a stins definitiv abia în 1740. Iar în primăvara acelui an s-a pus şi piatra de temelie a "Statuii ciumei" care există şi acum în Timişoara. Lovite de epidemiile din acele vremuri, oraşele Budapesta şi Viena au şi ele cîte un monument dedicat victimelor ciumei.

Blestemul lui Vodă Caragea

Oraşul Bucureşti pare să fi fost decenii la rînd victima unui blestem care a abătut asupra sa tot felul de nenorociri. În 1789, a fost devastat de "Focul cel Mare". Apoi, a urmat cutremurul de la 1793, "Răscoala Cîrjaliilor" din 1801, un alt cutremur, cel din 1802, de opt grade, care a dărîmat o parte din Turnul Colţei, Hanul Şerban Vodă şi turnul Mănăstirii Radu Vodă. Iar după toate acestea a urmat domnia păguboasă a lui Ioan Vodă Caragea, cel rămas în istorie datorită epidemiei de ciumă ce-i poartă numele. Pe numele său adevărat Ioanis Caratzas, fanariotul a fost urmărit de ghinion încă din prima zi de domnie. Într-una dintre scrisorile către Alecsandri, Ion Ghica menţionează: "Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-Vodă a ars pînă în temelie şi Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă; iar a doua zi, la 13 decembrie, între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad s-a ivit ciuma". Epidemia a durat cam un an şi a omorît peste 90.000 de oameni. Doar în Bucureşti au fost 70.000 de victime. Înaintea molimei, Capitala avusese peste 130.000 de locuitori. La sfîrşitul ei, mai trăiau doar 60.000.

În timpul epidemiei, oraşul a trecut prin scene înfiorătoare. Ghica povesteşte că bolnavii erau adunaţi din case de cioclii imuni la boală care îi aruncau pe maidanul de la Dudeşti. Pomenind raportul dat şefului său de un cioclu, scriitorul citează spusele aceluia: "Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde". Probă de umor involuntar al unui om marcat de dramatismul acelor împrejurări? Poate! Dar mai curînd acest "raport" redă o situaţie cumplită: mulţi bolnavi duşi în afara oraşului erau îngropaţi de vii. Nenorocita domnie a lui Caragea nu s-a dezminţit nici la sfîrşitul ei: părăsind scaunul ţării, el a fugit jefuind din vistierie peste 20 de milioane de taleri.

Leacul

Timp de mii de ani, medicina a fost total neputincioasă în faţa ciumei. Tot ceea ce se ştia despre cumplita maladie era că se manifesta sub trei forme distincte. "Ciuma bubonică", forma cea mai "zgomotoasă", se manifesta prin febră, dureri musculare intense, urmate de apariţia unor umflături purulente în zona ganglionilor axilari şi ai gîtului. O altă formă era "ciuma pulmonară", cu febră, urmată de asfixia mecanică ce aduce moartea bolnavului. În ambele forme, moartea era lentă, cu o agonie dramatică. Cea mai "rapidă" era "Ciuma septicemică", care omora bolnavii la cîteva ore după contaminare. Abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a descoperit că agentul patogen al ciumei este o bacterie, numită "Yersinia Pestis", un bacil "cantonat" în puricii care parazitează şobolanii. Cînd rozătoarele vin în contact cu omul, insectele trec pe noua "gazdă", iar înţepătura lor duce microbul în sistemul sangvin şi apoi în cel ganglionar al victimei. Bacilul este sensibil la antibiotice. Iar descoperirea acestora a pus punct marilor epidemii.

Holera

Holera poate fi considerată următorul "ucişgaş în serie" planetar. A fost descrisă pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Dar prima epidemie globală s-a declanşat în anul 1816. Atunci, boala a pornit din India şi s-a întins, de-a lungul rutelor comerciale, în Rusia, estul şi apoi vestul Europei, de unde a ajuns apoi chiar şi pînă în America. De atunci, au existat şapte pandemii de holeră. Şase dintre acestea au fost în secolul al XIX-lea, cînd, cu excepţia Antarcticii, au fost afectate toate continentele lumii. Cea de-a şaptea pandemie a lovit lumea în anii de dinaintea primului război mondial. Ultima mare epidemie de holeră s-a manifestat prin 1961, cînd a afectat Indonezia.

Gripa mondială

Marile pandemii ale Antichităţii şi Evului Mediu au fost provocate mai ales de bacterii. Motiv pentru care simpla respectare a regulilor de igienă personală şi colectivă ar fi fost suficientă pentru a le face cu mult mai "blînde" şi nu le-ar fi permis să facă zeci de milioane de victime. În secolul al XX-lea, omenirea a fost atacată de un alt adversar cu adevărat periculos, uneori de-a dreptul invincibil: perfidele boli virale. Iniţial a fost vorba despre gripă. Deosebit de virulentă, prima pandemie a secolului a fost "Gripa spaniolă". A început în 1918 şi a durat aproximativ un an. Un an în cursul căruia s-a întins în aproape lumea întreagă: din Europa pînă în America şi din Africa pînă în Asia de Sud-Est. Statisticile au arătat atunci că o cincime din populaţia globului a fost infectată, iar peste 40 de milioane de oameni au murit. După "Gripa spaniolă" a urmat "Gripa Asiatică". Apărută în Hong Kong, s-a întins pînă în Europa şi SUA şi a acţionat în două "reprize": în 1957 şi în 1968, cînd lumea întreagă a crezut că s-ar putea afla în faţa unei catastrofe mondiale, similară celei din 1918.

Teoria conspiraţiei?

În secolul al XX-lea marile puteri militare ale lumii s-au implicat în studii privitoare la producerea unor "arme bacteriologice”. Dar, de la un punct încolo, s-au oprit, speriate probabil de pericolul mondial al unui asemenea "arsenal”. Cu toate acestea, ultimele decenii au fost marcate de extinderea altor maladii mortale, despre care se spune că ar putea afecta întreaga omenire pînă la a o aduce în pragul dispariţiei. Deosebit de virulentă în anumite medii, HIV-SIDA este una dintre ele. A apărut pe la mijlocul anilor ’70. Ulterior, pe piaţă s-au lansat "teoriile conspiraţiei" care susţin că în spatele acestui potenţial pericol planetar s-ar afla un experiment de inginerie genetică, trimis cu bună ştiinţă în lume, pentru a reduce populaţia "excedentară" a Planetei. De cîţiva ani încoace, rolul de "adversar al oamenirii" pare să fi fost preluat de gripa aviară, provocată de deja celebrul virus H5N1. Dar, legat de aceste noi maladii, au apărut şi voci care susţin că, în spatele presupusului pericol pe care ele îl reprezintă pentru soarta omenirii s-ar putea afla interesele unor mari firme producătoare de medicamente, care-şi multiplică veniturile din vînzarea unor vaccinuri. Iar modul haotic în care s-au comportat autorităţile noastre acum cîţiva ani, cînd cu "gripa aviară", ar putea să confirme această idee. Dar asta nu înseamnă că pericolul nu este unul real. Spre deosebire de bacterii, virusurile nu sînt sensibile la acţiunea antibioticelor. În schimb, sînt deosebit de "versatile" şi îşi pot modifica de la o zi la alta bagajul genetic. Fapt ce nu exclude ca, la un moment dat, să apară nişte forme ucigaşe care să se transmită deosebit de uşor, prin aer sau prin cine ştie ce alt "vector". Iar locul "Morţii Negre" din Evul Mediu să fie luat de alt "ucigaş planetar" la fel de cumplit.

Epidemii imperiale

Cîteva dintre marile molime ale Antichităţii au purtat numele unor celebre capete încoronate. În anul 165 d.Chr, în timpul împăratului Marcus Aurelius Antoninus, Roma a fost lovită de "Plaga Antonina", despre care specialiştii moderni afirmă că ar fi fost o epidemie de variolă. Între anii 541-542, în timpul domniei "Bazileului" Iustinian (stînga), jumătate din populaţia Bizanţului a pierit într-o epidemie căreia cronicarii i-au dat numele împăratului care a construit Sfînta Sofia. "Ciuma lui Iustinian" a fost urmată de epidemia din anul 588 d.Chr., care a ucis în jur de 25 de milioane de oameni.

Citește pe Antena3.ro