Comorile din Biblioteca Academiei

Tezaur de carte? Comori de înţelepciune? Da, şi nu departe, ascunse prin cine ştie care centru iniţiatic din lumea largă. Sunt comori aflate aici, aproape de noi şi la îndemâna noastră a tuturor, în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române.

---

Academia Română este, de aproape un veac şi jumătate, gardianul unui tezaur pe cât de bogat, pe atât de spectaculos. Un tezaur de spirit care pare a fi organizat după regulile stranii ale unui univers labirintic, în burta căruia spaţiul şi timpul se amestecă după alte legi. Un univers aparte, populat de nişte locuitori cu totul deosebiţi: amprentele inefabile ale înţelepciunii. O înţelepciune multiseculară, adunate în zeci milioane de pagini, scrise ori tipărite, de-a lungul ultimelor câteva secole de istorie.

Excepţionalul tezaur unde sunt adunate vechile icoane scrise ale înţelepciunii este găzduit de Biblioteca Academiei Române, un lăcaş de cultură care dispune, de câţiva ani încoace, de un sediu nou, construit după canoanele arhitecturii moderne. Un loc cu totul special care pare, mai curînd, un templu al culturii unde îşi găsesc găzduire peste 11 milioane de cărţi şi documente diverse. Relicve pe care trecerea timpului le preschimbă, rapid, în valori ale patrimoniului naţional. Iar partea cea mai spectaculoasă a acestui imens tezaur cultural este concentrată în zestrea "Serviciului de Manuscrise-Carte Rară.

DESTINE PARALELE
Încă de la începuturile sale, soarta Bibliotecii s-a împletit strâns, cu cea a forului ştiinţific suprem din ţara noastră. Iar Academia Română însăşi are în spate o istorie cu mult mai lungă decât timpul scurs de la înfiinţarea sa oficială. Ideea creerii unui forum cultural naţional plutea în aer încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Vremuri extrem de dinamice marcate de apariţia unui întreg evantai de instituţii, atît literare cît şi ştiinţifice, răspîndite în toate provinciile româneşti. Pe la 1833, boierii munteni refugiaţi la Braşov după dramaticul an 1821, au înfiinţat acolo "Societatea literară". Tot atunci, la Bucureşti lua fiinţă "Societatea Filarmonică". Iar după încă un an, la Iaşi s-a înfiinţat "Societatea literară a medicilor şi natraliştilor". Au urmat "Societatea literară" (Bucureşti 1844), Societatea Ateneului Român" (Iaşi, 1860), "Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român" (înfiinţată la Sibiu în 1861 devenită apoi celebră sub sigla ASTRA), precum şi "Societatea pentru cultura română în Bucovina" (Cernăuţi 1861). Iar prima lor formă de manifestare, mai ales ca asociaţii literare, era legată de necesitatea modernizării limbii române abia ieşite de sub influenţele modelelor slavone şi greceşti. Dar şi de creerea unei literaturi proprii, rupte definitiv de acele modele multiseculare.

La 1 aprilie 1866 s-a înfiinţat "Societatea Literară Română", nume care, în 1867 a fost preschimbat în "Societatea Academică Română", iar după 1879, în mai simplul "Academia Română". Conform primului statut de funcţionare, sarcinile încredinţate celui mai înalt for cultural naţional erau legate de "cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor sale de ortografie, studierea istoriei naţionale şi cerectarea în cele mai importante domenii ale ştiinţei". În acest context, ziua de 6 august 1867 este data oficială care marchează înfiinţarea Bibliotecii Academiei. Încă de la început, misiunea încredinţată noii instituţii a fost adunarea şi conservarea în colecţiile sale a tuturor manuscriselor şi tipăriturilor disponibile, care să ilustreze atât istoria şi cultura naţională, cât şi istoria şi civilizaţia universală. Sarcină care, de atunci şi până în zilele noastre, a fost îndeplinită cu tot succesul pe care l-au permis vremurile. Primele colecţii s-au adunat rapid, iar studiul lor a început să fie permis încă din 1895, anul în care s-a înfiinţat prima sală de lectură. Păstrat ca document fondator, primul registru de evidenţă a cititorilor consemnează numele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi al lui Nicolae Iorga. De-a lungul timpului, evenimentele tulburi, de obicei nefavorabile culturii, au obligat Bibiloteca să-şi mute de câteva ori zestrea, în locuri mai mult sau mai puţin apropiate de sediul ei actual.

AMPRENTELE VEACURILOR
La mijlocul secolului al XIX-lea, urmele documentare ale trecutului nostru erau răspândite pe toate meleagurile locuite de români. Vechile mănăstiri, care în vremuri de mult apuse erau unicele lăcaşuri de cultură, păstrau încă manuscrise străvechi, aparţinătoare unei tradiţii culturale mai vechi chiar decât primele noastre forme de organizare statală. Apoi, ceva mai târziu şi în buna tradiţie medievală, marile familii boiereşti autohtone şi-au agonisit propriile lor biblioteci. Cărţile adunate cândva de Cantacuzini, Brâncoveni, Ghiculeşti, Cantemireşti ori Mavrocordaţi s-au împrăştia însă, de-a lungul vremurilor, şi doar urmele lor palide au mai supravieţuit, pe ici pe colo. În plus, prin satele vechi de moşneni şi răzăşi, oamenii păstrau, cu un respect nesfîrşit, vechile hrisoave prin care domnitorii de demult le întăreau dreptul de proprietate asupra unor pămînturi stăpânite din moşi-strămoşi. Răspândite prin cele mai neaşteptate locuri, toate aceste vestigii constituiau un tezaur, încă necunoscut în cea mai mare parte a lui, şi extrem de greu accesibil celor care ar fi dorit să-l studieze. Strânse cu grijă de peste tot, majoritatea acestor vechile relicve ale trecutului au început să fie adunate, rând pe rând, în Bibiloteca Academiei. Astfel se face că în următoarele decenii de după înfiinţare, aici au început să se constituie marile fonduri de manuscrise şi carte veche şi rară. Iniţial, primele dintre acestea au ajuns în urmă unor donaţii ori legate testamentare. Ulterior, instituţia şi-a mai îmbogăţit averea culturală şi printr-un vast program de achiziţii. Astăzi, partea cea mai veche a zestrei documentare a Bibliotecii Academiei se concentrează în patrimoniul Serviciului "Manuscrise - Carte rară". La rândul său, Serviciul este organizat în patru mari colecţii: "Manuscrise", "Documente istorice", "Arhive personale şi corespondenţă" şi "Cărţi vechi şi rare".

MANUSCRISELE
Colecţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei este împărţită în câteva fonduri documentare distincte, determinatre de orizontul cultural din care provin: "Fondul românesc", "Fondul grec", "Fondul slavon" şi "Fondul oriental". Iar în fiecare dintre acestea, fiecare filă scrisă este inclusă într-un volum distinct, alături de altele similare. În total, aproape zece mii de volume. Cel mai bogat este "Fondul românesc", compus din 6000 de volume, urmat de "Fondul grec", care adună 1569 de volume. "Fondul slavon" are 900 de volume, iar cel oriental încă 420. De asemenea, există şi un "Fond occidental", compus din peste o mie de volume, dintre care cele mai importante sunt cele scrise în limba latină, provenite din diverse cancelarii europene. Strict cronologic, prima donaţie de manuscrise şi carte românească veche a fost cea oferită, în 1873, de către Dionisie Romano, episcop de Buzău. Cea de-a doua este fondul compus din manuscrisele lui Nicolae Bălcescu, donate în 1877 de Ion Ghica. Cu timpul, li s-au adăugat fondurile de carte veche donate de marele bibilofil moldovean D.C. Sturdza-Scheianul şi de vărul său D.A. Sturdza. Dar şi donaţiile oferite de Titu Maiorescu, Ştefan Perieţienu, Barbu Bellu sau Liviu Rebreanu urmaţi, până aproape de zilele noastre, de mulţi alţi mari cărturari. Din averea culturală a fondului de manuscrise româneşti fac parte documente foarte vechi, despre care mulţi dintre noi au învăţat la şcoală.

În cazul în care ne mai amintim câte ceva despre aspectul "rotacizant" pe care-l avea limba română de acum o jumătate de mileniu trebuie să ştim că toate cele trei culegeri de texte scrise în acest grai se află la Biblioteca Academiei. Este vorba despre "Codicele voroneţean", "Psaltirea Scheiană" şi "Psaltirea Voroneţeană", vechi manuscrise religioase care au circulat cândva, între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Deosebit de impresionant este şi "Slujebenicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei". Frumos ilustat, şi acesta este un manuscris religios creştin, redactat între anii 1648 şi 1688. De asemenea, poate că ne mai amintim că profesorii ne-au mâncat zilele cu operele "cronicarilor români". Păstrate în copii manuscrise, lucrările lui Grigore Urche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino-Stolnicul ori Radu Popescu sunt şi ele găzduite în colecţiile Bibliotecii Academiei, componente de bază ale patrimoniului nostru cultural. Alături de ele există şi manuscrisele câtorva lucrări literare care, pe atunci, erau foarte gustate de păturile cultivate, pentru care erau oarecum echivalente cu actualele cărţi de aventuri. Este vorba despre "Alexăndria", "Erotocritul" lui Vincenzo Cornaro ori "Ceasornicul domnilor", care au circulat, în secolele al XVII-XVIII-lea sub formă de manuscrise bogat ilustrate cu miniaturi isvodite de talentul unor pictori acum necunoscuţi.

Un segment cu totul aparte al spiritualităţii naţionale, prezent şi el în Biblioteca Academiei, este constituit din zecile de mii de manuscrise rămase de la marile noastre personalităţi, figuri monumentale ale panteonul cultural naţional. Este vorba despre documentele olografe peste care au trecut mâinile lui Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Alexandru Odobescu ori Nicolae Iorga. Dar şi de manuscrisele unor opere fundamentale, semnate de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu. Ori cele ieşite cu bine din vicisitudinile unor vremuri grele, precum manuscrisele lui Tudor Arghezi ori Lucian Blaga. Un loc aparte în sufletele noastre, dar şi în colecţiile Bibliotecii Academiei este rezervat, bineînţeles, manuscriselor eminesciene. Este vorba despre 15.000 de pagini, adunate în 48 de volume. Acestea au început să fie stocate şi pe suport digital, proces încheiat în anul 2004. Care astfel au devenit accesibile tuturor cercetătorilor care astfel au posibilitatea de a studia, pas cu pas, procesul laborios de creaţie al Luceafărului poeziei româneşti.

SUFLETUL BIZANŢULUI
Venite direct din moştenirea spirituală a vechiului Bizanţ, manuscrisele adunate în cele 1569 de volume ale "Fondul grec" sunt unele dintre cele mai rare şispectaculoase relicve aflate în Bibiloteca Academiei. Acolo se păstrează un fragment, format din zece file ale unui "Canon de penitenţă", din secolul al XI-lea, scrise pe pergament, bogat ornamentat cu miniaturi care respectau cu sfinţenie perceptele canonului artistic bizantin de dinaintea Dinastiei Comnenilor. Tot de acolo provine şi un "Tetraevangheliar" din secolul al XIII-lea, precum şi lucrarea "Logica şi Fizica" de Nikephoros Blemides, din secolul al XIII-lea. Ceva mai nou, un manuscris liturgic din secolul al XVII-lea, conţine un "Imn acatist al Sfintei Fecioare", înfrumuseţat, şi el, cu superbe miniaturi pictate cu influenţe ale scolii artistice din insula Creta.

VEACURILE SLAVONE
De-a lungul unei bune părţi a istoriei noastre instituţionalizate, de la începuturile organizării statale şi până către mijlocul secolului al XVII-lea, limba oficială, zisă "de cancelarie", a fost slavona. Tot ea a fost şi limba de cult, folosită în biserici. Fapt reflectat fidel şi în colecţiile Bibliotecii Academiei care îi şi dedică un fond consistent de documente. Aflată sub păstorirea Patriarhiei de la Constantinopole şi în strânsă legătură cu Bisericile surori din Bulgaria şi Serbia, Ortodoxia românească a folosit, adeseori, cărţi religioase întocmite în limba slavonă aduse, de pe alte meleaguri. Erau vremuri îndepărtate, pe când ştiutorii de carte se numărau pe degete, şi proveneau, de obicei, din mediile eclesiastice. Mulţi dintre aceştia erau călugări dăruiţi cu har care, porniţi tocmai de la Sfântul Munte Athos au ajuns în Peninsula Balcanică. Venit din negurosul veac al Xlll-lea, "Apostolul" este scris pe pergament, cu pagini frumos ornamentate cu înluminuri roşii şi negre. Mai "tânără" cu doar câteva decenii, "Psaltirea slavonă" a fost scrisă în Serbia, în anul 1346, din ordinul lui Branko Mladenovici. Copiat într-o mănăstire din Moldova, "Slujebenicul" din 1643 este o carte de cult superb ornamentată cu ilustraţii izvodite şi ele după cele mai subtile canoane ale picturii bisericeşti. Tot din anul 1643 şi la fel de impresionant este "Tetraevangheliarul" de la Mănăstirea Căldăruşani, ferecat în legături din argint cu textul canonic înfrumuseţat, şi el, cu miniaturi şi înluminuri măiestre. În cazul acestuia, este cunoscut şi numele artistului care a trudit pentru rodul său de frumuseţe: preotul Vlaicu.

VESTUL MEDIEVAL
Adeseori s-a spus despre noi că am fi o ţară aruncată "la porţile Orientului". Dar asta nu a însemnat niciodată că am fi fost cu adevărat rupţi de Occidentul european. Ba chiar din contră. La Nicopole, cavalerii venţi din ţarile vestice au fost înfrânţi, în mod ruşinos, doar pentru ca nu au catadicsit să ţină cont de spusele domnului muntean Micrea cel Bătrân. Iar în secolele care au urmat, legăturile culturale cu Italia renascentistă ori cu Franţa şi Germania au continuat, prea puţin stingherite de stăpânirea turcească instaurată asupra zonei noastre de lume. Tinerii boieri din Muntenia şi Moldova au studiat adeseori la înaltele şcoli de la Padova, Florenţa ori Veneţia. Iar uneori au ajuns şi la Paris şi Viena. La rândul lor, intelectualuii din Transilvania s-au aflat, din totdeauna, într-un contact strâns cu vestul germanic. Vechi de multe secole, urmele acestei cooperări interculturale sunt păstrate şi în tezaurul Bibliotecii Academiei. Este vorba despre "Fondul occidental", compus din peste o mie de volume, dintre care cele mai multe sunt cele scrise în limba latină, provenite din diverse cancelarii europene. Lor li se adaugă o serie de lucrări, laice ori religioase, care au circulat acolo în veacurile trecute. Păstrată într-o copie din anul 1370, acolo există lucrarea medievală "Rationale divinorum officiorum", de Guillaume Durand. Iar secolele al XIII-lea, al XIV-lea şi al XVI-lea, strâns legate de perioada Renaşterii, sunt reprezentate tot de câteva lucrări religioase. "Biblia sacra" din secolele al XIII-XIV-lea, "Antifonarul" şi "Breviarul" din secolul al XV-lea sunt alte câteva relicve remarcabile, a căror valoare documentară este sporită de ilustraţiile conforme cu tiparele artistice ale acelor vremuri.

VISUL ORIENTULUI
Contactul politic multisecular cu Înalta Poartă otomană, şi prin ea cu universul culturii islamice, este reflectat şi în tezaurul găzduit în Biblioteca Academiei. De o frumuseţe stranie acest tip de relicve ne introduc într-un univers ciudat, ieşit parcă din poveştile celor "O mie şi una de nopţi". Prevăzută în mod expres în canoanele religioase musulmane, interdicţia de a picta chipuri umane i-a obligat, după cum se ştie, pe artiştii fideli Coranului să preschimbe scrierea însăşi într-o artă subtilă şi rafinată. Obligaţia canonică respectată, cu sfinţenie, în "Coranul arab" din secolul al XVII-lea, care a făcut cândva parte din colecţia profesorului A. Tzigara-Samurcaş. Un volum superb, legat în coperţi din piele împodobite cu ornamentate rafinate, încrustate cu aur. Textul arab este încadrat cu desene abstracte policrome şi cu titluri scrise şi ele cu aur şi încadrate cu motive florale. Singurii care şi-au asumat călcarea interdicţiei de a reda chipul uman au fost artiştii iraniani de la sfârşitul Evului mediu. Tot în "Fondul oriental" de manuscrise se află un exempar al vastei epopei "Sah-Name" (Cartea regilor), capodopera poetului persan Firdusi. Copiat în secolul al XVIII-lea, exemplarul aflat la Biblioteca Academiei este ilustrat cu 77 de miniaturi superbe reprezentând scene de luptă, de vânătoare ori din viaţa de la curtea Şahilor. Iar pentru că tezaurele culturale nu se constituie după cine ştie ce aberante criterii rasiale, tot acolo se găseşte şi manuscrisul ebraic "Meghi'lat Esther" copiat în Moldova secolului al XVII-lea.

SUFLETUL TIPARULUI ROMÂNESC
Pentru noi, una dintre cele mai importante componente a tezaurului de cultură aflat în zestrea Bibliotecii Academiei este "Fondul de Carte Românească Veche". Este un fond deosebit de bogat care acoperă perioada cuprinsă între anii 1508 şi 1830. Introdus pe teritoriul ţării noastre la doar câteva decenii după Gutenberg, tiparul a adus cu el o libertate de circulaţie din ce în ce mai mare a cuvântului scris. Dar şi o treptată "democratizare" a accesului la cultură şi informaţie. Venit din cele trei secole menţionate mai sus, tezaurul de carte veche este compus din 2120 de titluri, în peste 6000 de volume. Dincolo de interesul lui strict documentar, acest patrimoniu spectaculos vorbeşte de la sine despre faptul că, departe de a fi trăit izolaţi într-o stagnare pretins balcanică, înaintaşii noştri s-au aflat într-un contact permanent cu marile centre de cultură din restul Europei. Fapt demonstrat de cea mai veche tipăritură românească ajunsă până în zilele noastre: "Liturghierul" lui Macarie, din 1508. Adusă de pe meleagurile italice, tiparniţa folosită de acesta folosea o literă deosebit de frumoasă, de inspiraţie veneţiană. Tot acolo se mai găsesc şi următoarele titluri apărute pe vremurile de început ale tiparului românesc: "Octoihul" din 1510 şi "Tetraevangheliarul slavon" din 1512. Dar şi "Tetraevangheilarul" românesc titpărit la Braşov în perioada 1560-1561 şi "Palia" de la Orăştie din 1582. Şi bineînţeles tipăriturile româneşti şi româno-slavone ale diaconului Coresi. Bogat reprezentate sunt şi tipăriturile din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de la tipăriturile realizate pe vremea mitropolitului Dosoftei la celebrele lucrări semnate de domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir. Toate la un loc alcătuiesc icoana a trei secole de tipar românesc, trei secole care au marcat în mod fundamenatal cultura noastră naţională.

RARITĂŢI EUROPENE
Fondul de carte al Bibliotecii Academiei Române deţine şi un sector dedicat special cărţilor rare străine. Este vorba despre 11.000 de volume, cărţi vechi ieşite din teascurile unor celebre tipografii europene. Deosebit de spectaculoase, atât prin aspectul cât şi prin raritatea lor sunt "Hipnerotomachia Poliphili" , tipăritură din 1499 a lui Aldo Manuzio, cu gravuri realizate de celebrul Giovanni Bellini, dar şi "Cronica de la Nürnberg" de Hartmann Schedel, ilustrată cu gravuri realizate de de M. Wohlgemuth, maestul nu mai puţin celebrului Albrecht Dürer.

PATRIMONIUL ABSENT
Cam aceasta ar fi, enumerată extrem de succint, o parte însemnată a patrimoniului cultural aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Nu mai puţin important este însă şi tezaurul care lipseşte de acolo. Este un patrimonui deosebit de vast care lipseşte "de la apel" de peste trei decenii. În 1978, Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a emis Hotărârea Nr. 1070, prin care s-a dispus ca un mare număr de documente să fie scoase din patrimoniul Bibliotecii şi să fie transferat către Arhivele Statului, instituţia aflată, pe atunci, în subordinea Ministerului de Interne. Decizie total abuzivă, deoarece ele ajunseseră la Academie în urma unor donaţii şi legate testamentare care consfinţea Academiei dreptul legal de proprietate. Din păcate cu toate eforturile întreprinse din 1990 încoace, această colecţie de documente istorică nu a mai revenit niciodată posesorilor săi de drept: Bibiloteca Academiei Române.