Gurile Pământului

Omul s-a folosit întotdeauna de natură pentru a-şi satisface propriile nevoi. A săpat pământul, l-a deteriorat, s-a folosit de el şi l-a părăsit. Dar şi natura a avut răspunsuri pe măsură; ba chiar "reglări de conturi” cu ea însăşi. Vă prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai impresionante "guri ale Pământului”.

DIAMANTELE DE LA DIAVIK
În nord-vestul Canadei, la circa 210 de kilometri sud de Cercul Arctic şi 350 de kilometri sud de Oceanul Arctic, pe o insulă izolată a cărei suprafaţă este de aproximativ 20 de kilometri pătraţi, oamenii au săpat în scoarţa dură pentru a căuta diamante. Primele semne le aveau din 1991, explorarea propriu-zisă a început în regiune un an mai târziu, iar construirea minei a demarat în 2001. În prezent, la mina Diavik, care are o suprafaţă de nouă kilometri pătraţi, lucrează 800 de oameni, iar producţia de diamante de anul trecut a fost de aproximativ 1.800 de kilograme.



MINERII-SOLDAŢI AU SĂPAT ÎN CANIONUL BINGHAM
Tot în America de Nord, dar în Statele Unite, a fost inaugurat, în 1906, un puţ uriaş de exploatare minieră de unde se extrag porfir (o rocă vulcanică extrem de dură), cupru, aur, argint şi molibden (un metal folosit la fabricarea unor oţeluri speciale). Localizată lângă oraşul Salt Lake din statul Utah (SUA), în Munţii Oquirrh, mina din Canionul Bingham are o adâncime de aproximativ un kilometru şi o lăţime de patru kilometri, iar suprafaţa ei este de aproape opt kilometri pătraţi. Potrivit unor studii, mina este una dintre cele două "opere” ale omului care se văd din spaţiu (a doua fiind Marele Zid Chinezesc). "Povestea” puţului din Utah începe în 1848, când doi fraţi – Thomas şi Sanford Bingham – au încercat să-şi amenajeze aici o mică fermă. În 1863, colonelul Patrick Conner a trimis în regiune o unitate de soldaţi, mulţi dintre ei foşti mineri, pentru a săpa în munte şi a căuta minerale. Timp de aproximativ şase ani, minerii-soldaţi, adunaţi din toate colţurile lumii, au muncit zi şi noapte de-a lungul canionului. În 1873, vestea că în Canionul Bingham existau zăcăminte bogate dăduse deja înconjurul lumii. În 1904, o nouă localitate avea să apară pe harta SUA: oraşul din Canionul Bingham. Doi ani mai târziu, imigranţi din lumea-ntreagă au început să-şi facă simţită prezenţa în zonă ca şi ciupercile după ploaie, astfel că în 1912 străinii reprezentau aproximativ 65% din populaţia oraşului.



URIAŞUL DIN SIBERIA
În Estul Siberiei, lângă oraşul Mirni în care trăiesc astăzi aproximativ 40.000 de oameni, au fost descoperite, în 1955, zăcăminte de kimberlit (roci eruptive de culoare închisă, care pot conţine cristale de diamant). Trei geologi – Iuri Habardin, Ekaterina Elagina şi V. Avdeenko – au făcut această descoperire în cadrul unei expediţii în Republica Autonomă Iakutia din URSS. În timp, oamenii au săpat până la o adâncime de aproximativ 525 de metri pentru a scoate la suprafaţă preţiosul minereu. În timpul Uniunii Sovietice, mina Mir, care în limba rusă înseamnă "pace”, era considerată mândria regimului şi una dintre cele mai mari resurse de diamante din lume. Timp de 50 de ani de la descoperirea zăcămintelor, mina, al cărei diametru este de aproximativ 1,25 kilometri, a funcţionat fără întrerupere, producând anual o medie de 400 de kilograme de diamante. Dar la 30 aprilie 2004 ea a fost închisă.





 CANALUL DE DEVERSARE DE LA BARAJUL MONTICELLO
Una dintre cele mai impresionante "opere” create de om în sânul naturii se află în statul american California, în imediata apropiere a barajului Monticello. Canalul deversor al barajului are un diametru de 22 de metri şi poate absorbi 1.370 de metri cubi de apă pe secundă. Este o capodoperă inginerească situată la circa 60 de metri depărtare de baraj. Diametrul de suprafaţă al canalului de deversare este de 22 de metri, iar pe măsură ce apa înaintează în această imensă "gură” diametrul se micşorează, atingând 8,5 metri. O dată intrat în "circuit”, surplusul de apă al Lacului Berryessa parcurge 213 metri până la punctul de ieşire al canalului deversor, care se află situat în partea de sud a canionului.

În lunile secetoase, la punctul de ieşire al canalului, bicicliştii şi patinatorii cu role se întâlnesc aici pentru a-şi demonstra măiestria pe pereţii uriaşului "coş”.





 DOLINA DIN GUATEMALA
Din punct de vedere geologic, dolina reprezintă o depresiune în formă de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafaţă a unor roci solubile. Astfel de fenomene pot să apară în zone în care predomină rocile care se pot dizolva în mod natural din cauza circuitului apelor subterane. Dar dolinele pot fi provocate şi de acţiunile omului şi atunci când un asemenea accident al naturii produce pagube umane şi materiale, tragedia este cu atât mai mare. O astfel de adâncitură de teren, una dintre cele mai uimitoare şi impresionante, se află în Capitala Guatemalei. Trei persoane şi-au pierdut viaţa la 24 februarie 2007 şi mai multe case dintr-un cartier aglomerat şi sărăcăcios al oraşului Guatemala au fost înghiţite de pământ din cauza inundaţiilor şi a sistemului de canalizare prost conceput. Dolina de aproximativ o sută de metri adâncime nu s-a format însă peste noapte. Cu o lună înainte de accident, localnicii au auzit zgomote ciudate venite din pământ. Apoi, la 24 februarie, terenul a început să se zgâlţâie şi un miros urât, terifiant a ieşit la suprafaţă. Pământul a tremurat, a cedat şi s-a surpat într-un zgomot asurzitor. La câteva ore după formarea uriaşei gropi, de undeva din adâncurile ei se auzea un ciudat sunet de apă curgătoare. Aproximativ o mie de oameni au fost evacuaţi, autorităţile temându-se că forma de relief carstic s-ar putea mări.



GAURA ALBASTRĂ A LUI DEAN
Are toate atuurile pentru a atrage turişti, dar şi cercetători din întreaga lume. "Gaura albastră a lui Dean” din Bahamas este de departe cea mai adâncă dolină submarină. Are 202 metri adâncime şi un diametru la suprafaţă de aproximativ 35 de metri. La 20 de metri sub apă, diametrul se măreşte uimitor, atingând o sută de metri.






MAREA GAURĂ ALBASTRĂ DIN CARAIBE
O altă dolină subacvatică la fel de impresionantă se află în Marea Caraibelor. Situată în Emisfera Nordică, la circa 100 de kilometri distanţă de oraşul Belize, în apropierea atolului Lighthouse, "Marea gaură albastră” şi-a atras notorietatea datorită cunoscutului explorator Jacques-Yves Cousteau şi se află în topul primelor patru locuri din lume perfecte pentru scufundări. Cavitatea are formă aproape circulară, un diametru de 305 de metri şi o adâncime de 146 de metri. Gaura a fost la origine o grotă formată în ultima perioadă a erei glaciare, când nivelul apei era mult prea scăzut. În câteva milioane de ani, aici s-au format stalactite şi stalagmite uriaşe. În urmă cu câteva mii de ani, nivelul apei a început să crească, iar grota să fie inundată şi astfel a luat naştere un fenomen geografic senzaţional. Potrivit unor studii, regiunea a fost zguduită de un cutremur major, care a contribuit la prăbuşirea peşterii. În 1971, aflat la bordul vasului său, Calypso, Jacques-Yves Cousteau a încercat, prin măsurători efectuate cu ajutorul mini-submarinului Calypsoto, să afle adâncimea găurii şi să observe stalactitele suspendate pe stâncile subacvatice.



MINA DE DIAMANTE DIN AFRICA DE SUD
Numită "Marea Gaură”, mina Kimberley din Africa de Sud a fost deschisă timp de 120 de ani, iar astăzi este una dintre cele mai atrăgătoare zone turistice de pe continentul african. Pentru că aici, în mina Kimberly turiştii pot căuta, în schimbul unei sume de bani, diamante. Povestea minei începe în anul 1866, când pe un deal a fost găsit un diamant. La scurt timp, zona a căpătat notorietate, atrăgând din ce în ce mai mulţi căutători de diamante din toate colţurile lumii. În 1867, a fost fondat oraşul New Rush, care ulterior a primit numele de Kimberly. Rapida dezvoltare a regiunii a transformat urbea în al doilea cel mai mare oraş ca mărime din Africa de Sud. Potrivit unor date, între 1866 şi 1914, aproximativ 50.000 de mineri au săpat dealul de pe malul râului Orange cu lopeţi şi târnăcoape şi au reuşit să extragă 2.722 de kilograme de diamante. Dealul s-a transformat într-o groapă uriaşă unde orice căutător îşi putea încerca norocul. Treptat, au mai fost săpate alte patru gropi de diverse companii de extracţie şi minerit. "Marea groapă”, care avea o suprafaţă de 170.000 de metri pătraţi şi un diametru de 463 de metri şi care şi-a atras renumele de cea mai mare groapă săpată de mâna omului, a fost închisă în 1914. Activităţile de extracţie a kimberlitului în celelalte patru gropi au continuat până în 2005.