Istoria pianului

Viaţa oamenilor a fost însoţită de muzică vreme de mii de ani, evoluţia fiecărui instrument în parte constituind o istorie în parte. ZOOM vă poartă printre poveştile strămoşilor şi nepoţilor instrumentelor care au dat viaţă operelor lumii.

Viaţa oamenilor a fost însoţită de muzică vreme de mii de ani, evoluţia fiecărui instrument în parte constituind o istorie în parte. ZOOM vă poartă printre poveştile strămoşilor şi nepoţilor instrumentelor care au dat viaţă operelor lumii.

Istoria instrumentelor cu coarde datează încă din antichitate, acestea fiind utilizate pentru a compune muzică religioasă. În acele vremuri, chinezii foloseau instrumente care aveau pînă la 20 de coarde, egiptenii şi sumerienii deţineau harpa, iar în Iran muzicanţii foloseau ţambalul.

LA ÎNCEPUT. Povestea pianului începe mult mai tîrziu, abia la jumătatea secolului al XII-lea cu primul său strămoş – monocordul cu clape – căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformîndu-se astfel în mult mai cunoscutul clavicord, care funcţiona printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Pînă la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producînd cel puţin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci cînd în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, aşa cum buricul degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deşi a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, pînă în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungînd pînă la opt octave (n.r.–interval între două sunete ale gamei la distanţă de opt trepte), clavecinul a pierdut treptat teren în faţa unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori, fabricant de clavecine, începea construcţia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămînă în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menţinută pînă în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care acţiona clapele. Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima generaţie de fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se pînă în zilele noastre.

SORA. În jurul anului 1726, Gottfried Silberman făcea publică invenţia pianinei, care funcţiona pe principiul aceluiaşi mecanism poziţionat, însă pe verticală, deoarece era destinată încăperilor mici în care nu a fi avut loc un pian. La mijlocul secolului al XIX-lea, fabrica Steinway aducea un nou principiu al întinderii corzilor, încrucişîndu-le, obţinînd o economie a spaţiului. În plus, astfel se obţinea un sunet mai clar şi mai puternic. Acest principiu este utilizat şi în zilele noastre de către toţi fabricanţii acestor instrumente. La începutul secolului al XX-lea existau deja o serie de fabrici, devenite celebre, care construiau piane, precum Steinway sau Blüthner. Astăzi, foarte multe instrumente muzicale, precum piane sau pianine, sînt construite în Asia şi vîndute europenilor.
Pianele moderne au coardele montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz – de aici venind şi denumirea de "placă de bronz". Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de coarde, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.