Istorie "graffiti"

Le întâlnim aproape peste tot, uneori în cele mai neaşteptate locuri. Uneori sunt doar un nume scrijelit, prin care un individ, altfel anonim, anunţă întreaga lume că a trecut şi el pe acolo. Caz în care vorba românească „numele prostului pe toate gardurile” este confirmată de bună voie şi „olograf”. Alteori este vorba de nişte veritabile capodopere care ar putea aduce chiar în discuţie existenţa un posibil nou capitol al istoriei artei. Caz în care avem de a face cu „graffiti”.

Pentru unii dintre creatorii lor, sunt un mod de exprimare a propriilor gânduri şi viziuni asupra lumii. Iar pentru alţii sunt un adevărat mod de viaţă. Indiferent în ce categorie s-ar înscrie asemenea creaţii, gândirea „graffiti” are însă în spatele său o istorie multi-milenară.

Cândva, în negura timpului şi la începuturile istoriei, fenomentul „graffiti” s-a confundat cu primele manifestări ale artei grafice. |n urmă cu zeci de mii de ani, oamenii cavernelor pictau pereţii peşterilor în care îşi duceau traiul. Cu siguranţă că primul om primitiv care şi-a apăsat mâna pe o stâncă şi a dat cu ocru roşu peste ea, obţinând astfel tiparul grafic al propriei sale palme, nu era conştient că în acest mod crează „un graffiti”. Dar, de acolo şi până la „galeriile de artă parietală” preistorică din peşteri nu a mai fost decât un pas. Pas care a fost parcurs în foarte multe locuri, răspândite prin toată lumea. Pe atunci, arta grafică a fost însă doar „o anexă vizibilă” a unor credinţe religioase, acum necunoscute.

De curând, arheologii irlandezi au descoperit ceea ce ei denumesc „graffiti megalitice”. Studiind mai multe morminte din situl arheologic megalitic Knowth, din comitatul Meath, contemporan cu celebrele construcţii de la Stonehenge, specialiştii au descoperit nişte desene, care au aspectul unor inscripţii, atribuite „unor vandali” preistorici. Ele apar într-o necropolă străveche care aparţine unor populaţii care au trăit pe acele meleaguri în jurul anilor 3000 î.Ch. cu aproape şase secole înainte ca vechii egipteni să-şi fi început construcţia piramidelor. Pe pereţii acelor morminte antice, oamenii de ştiinţă au identificat semnele lăsate de 15 sau 16 oameni din antichitatea îndepărtată care „au vandalizat” vestigiile scrijelindu-i numele pe ele. Numele care au fost traduse cu ajutorul unor alte texte antice provenind de pe aceleaşi meleaguri.

Apărut în contextul civilizaţiei romane antice, numele concret de „graffiti” era dat, iniţial, inscripţiilor şi desenelor descoperite pe pereţii unor vestigii din acea vreme. Conform opiniei unor specialişti, care nu şi le asumă însă oficial, cel mai vechi „graffiti” care a ajuns până în zilele noastre s-ar afla însă într-un oraş elenistic. Este vorba de o inscripţie aflată pe un perete al oraşului antic grecesc Ephes care, printr-o imagine simplă şi o cifră, ar indica distanţa până la locul în care poate fi găsită o prostituată.

Perfect conservate sub cenuşa vulcanică rezultată din erupţia Vezuviului, zidurile anticului oraş Pompeii conservă şi ele numeroase „graffiti”. Unele dintre acestea sunt un soi de „reclamă” care laudă „serviciile” oferite de vreo prostituată. |n schimb, altele sunt nişte caricaturi deosebit de expresive ale unor personaje ale vremii. Cu timpul, semnificaţia termenului „graffiti” s-a restrâns, fiind acordat doar acelor „decoraţii” de orice fel ar fi fost ele, care sunt făcute fără acordul proprietarului acelui spaţiu. Context în cadrul căruia el devine un soi de act de vandalism, nedorit de nimeni, dar cu atât mai atrăgător.  

Un alt soi de „graffiti”, dus la limita dintre distracţie şi scandalul ştiinţific, a fost comis, cu bună ştiinţă, însă doar de dragul unui umor de o anumită factură, de către câţiva savanţi din secolele XVlll –XlX. Era pe vremea când lingviştii europeni, mai ales cei germani, au reuşit să descifreze vechea sanscrită, limbă care, la un moment dat, a circulat prin toată Asia de sud-est. Ceva mai târziu, unii dintre primii cunoscători ai acestei limbi pe cât de stranii pe atât de complexe, când au ajuns pe acele meleaguri, s-au distrat scrijelind tot soiul de măscări în locuri mai ascunse de pe pereţii vestigiilor antice. Le-au lăsat acolo, spre marea stupoare a altor confraţi ai lor care, ajunşi mai târziu în acele locuri au rămas uluiţi de presupusa vulgaritate a unor mesaje venite tocmai din antichitate.

Acum, în zilele noastre, „graffiti” au devenit o prezenţă constantă. „Graffiti” erau semnele codificate prin care piloţii militari îşi marcau pe fiselajul propriilor victoriile obţinute în cursul unor lupte aeriene, la fel ca şi înjurăturile grosolane, însoţite de imagini sugestive,  adresate adversarilor, pictate în culor vii pe blindajele tancurilor.

Preluate mai ales din Occident, „graffiti” au pătruns la noi în ţară mai ales după 1990. Uneori ele sunt adevărate capodopere de forme forme şi culori, iar creatorii lor nişte adevăraţi artişti care îşi caută nişte modalităţi proprii de expresie. Alteori însă, ele sunt doar nişte mâzgăleli hidoase menite doar să marcheze nesimţirea celor care le aruncă, spre disperarea proprietarilor, pe nişte pereţi proaspăt zugraţiţi sau pe edificii elegante, abia finalizate. {i care nu au absolut deloc nevoie de „numele proştilor pe toate zidurile”.