Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă până în prezent mustăţile pisicilor au constituit un subiect atrăgător pentru oamenii de ştiinţă, recent specialiştii americani au ajuns la concluzia că lipăitul produs de micile feline atunci când beau un lichid poate constitui un subiect la fel de interesant. Pisicile au o metodă unică de a bea, limba lor mişcându-se cu o viteză de 1 metru pe secundă în timp ce consumă un lichid. Oamenii de ştiinţă cred că recentele descoperiri pot fi importante pentru proiectarea roboţilor, inclusiv a celor ce pot „călca” apa. Roman Stocker, specialist în Ingineria Mediului la Massachussetts Institute of Tehnology, analizând lipăitul propriei pisici, în timp ce aceasta îşi primea micul dejun, a ajuns la concluzia că operaţiunea respectivă se desfăşoară conform legilor biomecanicii.
Înregistrările video au permis depistarea unor mişcări insesizabile cu ochiul liber. Potrivit lui Stocker, vertebratele se împart în două categorii. Pe de o parte, sunt cele cu maxilarul complet, ca, de exemplu, oamenii, oile, caii sau porcii, iar, pe de altă parte, cele cu maxilarul incomplet, ca în cazul majorităţii carnivorelor. Specialistul american susţine că animalele s-au obişnuit să îşi deschidă larg fălcile, dar nu pot absorbi lichidele cu propria gură, astfel încât ele trebuie să apeleze la diferite strategii pentru a bea. Câinii beau lungindu-şi limba şi scoţând-o din gură pentru a o introduce într-un recipient. Odată limba intrată în lichid, organul gustativ al patrupedelor dislocă o cantitate de lichid, acesta umplând recipientul în care află şi putând fi introdus cu uşurinţă de câini în gură cu ajutorul limbii făcute căuş. Oamenii de ştiinţă au constatat că pisicile apelează la un alt mecanism bazat pe echilibrul dintre forţa de gravitaţie şi cea de inerţie.
Viteza
Spre deosebire de câini, micuţele feline nu pot sorbi lichidele. Pisicile îşi arcuiesc partea superioară a limbii spre interior, astfel încât suprafaţa exterioară a acesteia să vină în contact cu lichidul. Ulterior, ele îşi ridică limba rapid, transformând apa într-o coloană de lichid. Urmează o închidere bruscă a maxilarelor, pentru a păstra coloana de lichid şi a împiedica ruperea acesteia sub acţiunea forţei de gravitaţie. Oamenii de ştiinţă nu au descifrat complet mecanismul care stă la baza „lipăitului” pisicilor. Ei sunt de părere că acestea şi-au dezvoltat ineditul procedeu de a bea lichide ţinând cont de faptul că mustăţile lor trebuie să rămână permanent uscate, deoarece acestea conţin receptori senzoriali de mare importanţă. Operaţiunile prin care pisicile consumă lichide sunt deseori insesizabile, deoarece se desfăşoară cu o viteză prea mare pentru a fi percepute de ochiul uman.
Astfel, pisicile „lipăie” de patru ori într-o secundă, limba lor mişcându-se cu o viteză de 1 metru/secundă. Cercetătorii au presupus şi în cele din urmă au elaborat o formulă în sprijinul ipotezei lor că dimensiunile pisicii pot influenţa „viteza lipăitului”, astfel încât animalele mai mari îşi mişcă limba cu o viteză mai mică. Specialiştii şi-au verificat ipoteza vizionând câteva înregistrări cu reprezentantele a opt specii de pisici de talie mare de la Grădina Zoologică din New England. Savanţii au putut constata cu acest prilej că pisicile folosesc eficient legile fizicii, mai ales cele ale hidrodinamicii, ajustându-şi viteza lipăitului până când aceasta atinge o valoare optimă. Frecvenţa lipăielilor depinde de dimensiunile limbii pisicii. Cu cât animalul este mai mare, cu atât acesta lipăie mai încet. În concluzie, pisicile de talie mare lipăie mai încet, deoarece au limbile mai mari.
