Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conform ultimelor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numărul persoanelor cu diabet din România este de un milion, cifră care reprezintă aproximativ 5% din populaţia ţării. Se estimează că, pînă în 2010, în lume vor fi peste 220 de milioane de bolnavi de diabet, faţă de 171 de milioane cîţi erau în 2000. Diabetul nu mai reprezintă, însă, o boală letală, atît timp cît este ţinută sub control prin tratamentul cu insulină.
Conform ultimelor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numărul persoanelor cu diabet din România este de un milion, cifră care reprezintă aproximativ 5% din populaţia ţării. Se estimează că, pînă în 2010, în lume vor fi peste 220 de milioane de bolnavi de diabet, faţă de 171 de milioane cîţi erau în 2000. Diabetul nu mai reprezintă, însă, o boală letală, atît timp cît este ţinută sub control prin tratamentul cu insulină.
PRIORITATE. Substanţa salvatoare a stîrnit multe controverse, încă din 1923, cînd Banting şi Macleod au primit Premiul Nobel pentru descoperirea ei. Cu opt luni înainte ca cei doi oameni de ştiinţă canadieni să izoleze insulina şi să o folosească la tratarea unui pacient, medicul român Nicolae Paulescu publica rezultatul a 30 de ani de cercetări în laborator. În articolul numit “Cercetări ale rolului pancreasului în asimilarea nutritivă”, Paulescu anunţa descoperirea şi izolarea unui hormon pancreatic cu efect hipoglicemiant, pe care îl denumeşte “pancreină”. La 10 aprilie 1922, Paulescu şi-a brevetat propria metodă de manufacturare a pancreinei. Publicarea rezultatelor finale a fost întîrziată atît de mult din cauza ocupării Bucureştiului de către nemţi, în timpul primului război mondial.
CANADIENII. În 1893, Edouard Laguesse a sugerat că insulele Langerhans produc probabil o secreţie internă care controlează metabolismul zaharului şi Edward Albert Sharpey-Schafer a numit această substanţă ipotetică “insulina”, însă nimeni nu a reuşit să dovedească existenţa ei. Frederick Banting şi Charles Best, împreună cu John Macleod, au anunţat, în februarie 1922, marea descoperire. Procesul de manufacturare al extractului pancreatic, care putea fi folosit în tratamentul pacienţilor umani, a fost patentat, iar profitul financiar al patentului a fost îndreptat către Consiliul Britanic pentru Cercetări Medicale, pentru încurajarea cercetării. Ulterior, principiul activ al acestor extracte pancreatice, insulina, a fost izolată în forma pură de către John Jacob Abel în 1926.
ÎNTÎRZIERE. Prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea insulinei a fost recunoscută abia după 50 de ani de la brevetarea primului procedeu de fabricare a substanţei. În urma unei campanii de restabilire a adevăratului descoperitor, iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel a recunoscut, în 1969, greşala produsă în 1923 şi a admis că meritele şi prioritatea în descoperirea tratamentului antidiabetic i se cuvin medicului român Nicolae Paulescu. Într-un articol din 1971, Ian Murray scria “lui Paulescu, distinsul om de ştiinţă român, i s-a acordat o recunoaştere insuficientă. Cînd echipa din Toronto îşi începea cercetările, profesorul român reuşise deja să extragă hormonul antidiabetic din pancreas şi să-i demonstreze eficienţa în reducerea hiperglicemiei diabetice. Banting şi Best (asistentul lui Banting, n.r.) sunt consideraţi primii care au reuşit să izoleze insulina. Au fost numiţi «descoperitorii insulinei». Reanalizîndu-se toate circumstanţele, este ironic să vezi cum Paulescu, cu toată experienţa sa, este în pericol de oblivion, în timp ce tînărul şi neexperimentatul Banting este prezentat ca şi cum ar fi descoperit singur insulina”.
IREMEDIABIL. Directorul Institutului Nobel, A.W.K. Tiselius, îşi exprimă speranţa că omul de ştiinţă Nicolae Paulescu va fi recunoscut în forurile ştiinţifice internaţionale, însă exclude cu desăvîrşire o reparaţie oficială a greşelii din 1923. La sărbătorirea a 50 de ani de la descoperirea insulinei, forurile ştiinţifice internaţionale au recunoscut în mod unanim prioritatea lui Paulescu.
Numele lui Macleod va fi întotdeauna asociat cu cercetările asupra metabolismului carbohidraţilor şi, în special, cu parteneriatul său cu Frederick Banting şi Charles Best în descoperirea insulinei. Înainte de această descoperire, Macleod a fost interesat de metabolismul carbohidraţilor şi de diabet încă din 1905. A publicat 37 de lucrări despre metabolismul carbohidraţilor şi 12 lucrări despre glicozuria produsă experimental.
Nicolae Paulescu a murit în 1931 fără a afla deznodămîntul situaţiei care-l nedreptăţea. În 1990 a fost numit, post-mortem, membru al Academiei Române.
PAULESCU
Românul Nicolae Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869, la Bucureşti. Din perioada liceului, a început să devină foarte interesat de ştiinţele naturale, de chimie, fizică, dar şi de limbi străine, clasice şi moderne. Din 1888 a început să studieze medicina la Paris, în 1897 obţinîndu-şi doctoratul în urma susţinerii tezei “Cercetări asupra structurii splinei”. Timp de aproape 10 ani rămîne la Paris, ca medic la diverse spitale. Între 1897 şi 1898 urmează cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, la sfîrşitul cărora obţine două doctorate. În 1900 alege să se întoarcă în ţară, ca profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pînă la moartea sa din 19 iulie 1931.
BANTING
La 14 noiembrie 1891 se năştea în Alliston, Canada, Frederick Grant Banting, cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei lui William Thompson Banting şi a Margaretei Grant. După absolvirea facultăţii de medicină, Banting s-a înrolat în corpurile medicale ale armatei canadiene şi a mers pe cîmpul de luptă din Franţa în timpul primului război mondial. După întoarcerea din război, a fost, pentru puţin timp, practicant la un spital de ortopedie, apoi a devenit foarte interesat de diabet şi a început să-l studieze sub îndrumarea profesorului său, John Macleod. Banting şi-a găsit sfîrşitul tot pe cîmpul de luptă, în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un accident aviatic din Newfoundland, în februarie 1941.
MACLEOD
John James Richard Macleod s-a născut în septembrie 1876, în Scoţia. S-a înscris la Colegiul Marischal al Universităţii din Aberdeen pentru a urma cursuri de medicină. În 1898 a absolvit şcoala medicală cu onoruri şi a primit o bursă care l-a ajutat să lucreze timp de un an de zile la institutul de fiziologie din Leipzig. Abia în 1918 primeşte postul de profesor de fiziologie la Universitatea din Toronto, Canada, unde a fost şi director al Laboratorului de Fiziologie. Macleod a fost membru al unor importante societăţi şi colegii, printre care Societatea Regală din Canada şi Societatea Regală de la Londra. A prezidat, între 1921 şi 1923, Societatea Americană de Fiziologie şi, între 1925 şi 1926, Institutul Regal Canadian.
