O zi la Kennedy Space Center

Kennedy Space Center, Florida, SUA. Centrul de control şi lansare al navelor spaţiale, sub tutela NASA. Faimosul Cape Canaveral al Forţelor Aeriene se află la doar câteva zeci de kilometri est. De aici sunt lansate doar variantele militare şi comerciale ale rachetelor precum Delta şi Atlantis.

Am petrecut aproape o zi pe teritoriul centrului spaţial – cu acces foarte restricţionat, de altfel. O imensitate de 567 de kilometri pătraţi, din care doar 9% este ocupată. NASA a luat în posesie o suprafaţă enormă pentru a-i ţine pe curioşi la distanţă. Restul de 91% e sălbăticie. Peste 500 de specii de păsări, mamifere, reptile şi amfibieni şi-au păstrat teritoriul chiar şi după ce NASA şi-a mutat rachetele acolo. Prima dată te întâlneşti cu porcii. Sălbatici, cu miile. Aligatorii, cu nemiluita. Clădirea pentru ­asamblarea navelor spaţiale este înconjurată cu gard din plasă, înalt şi încovoiat spre ­exterior. Ghidul explică: “Avem fotografii cu ­aligatori căţăraţi pe gard. Gardul e încovoiat pentru a le îngreuna sau stopa accesul în zona clădirii. Aligatorii sunt periculoşi, iar la noi se găsesc dintre cei mai mari”. În timp ce înaintăm spre complexul pentru lansare, pe dreapta, şoferul indică un copac în care un vultur şi-a trântit un cuib cât o saltea de pat dublu. “Vulturii vin aici de 30 de ani ­încontinuu”, indică el. La Kennedy Space ­Center sunt protejate mai multe specii pe cale de dispariţie decât în orice alt refugiu pentru conservarea vieţii sălbatice în America.

Gigantul, pe şenile – “CRAWLER”

Are o viteză de o milă pe oră când e încărcat. La liber “fuge” cu viteză dublă, două mile pe oră. E tractorul cu şenile care ­transportă nava spaţială cu tot cu rachetă la Platformele de lansare (Pads) 39A şi 39B. Fiecare lamă cântăreşte aproape o tonă. Crawler, cum a fost supranumit, are opt şenile a câte 57 de lame fiecare. Lungimea tractorului e de 40 m, lăţimea e de 35 m şi 8 metri înălţimea, cam cât jumătate de teren de fotbal. Cântăreşte 2.727 de tone şi poate transporta o capacitate de 5.443 de tone.

A fost construit special pentru ­programul ­Apollo/SaturnV. L-am prins în mişcare, ­probabil tocmai se retrăgea de la situl de lansare, încă fumegând, al navetei Atlantis. Chiar şi cu viteza aceasta ochiul nu oboseşte privind miile de tone în mişcare. Nu are ­kilometraj la bord, dar NASA susţine că în ultimii 30 de ani fiecare dintre cele două ­transportoare a parcurs mai bine de 1.000 de mile, mişcându-se doar între platformele de lansare şi clădirea pentru asamblare a vehiculelor spaţiale.

Unul dintre cele mai importante detalii ale maşinăriilor este sistemul hidraulic ce permite transportul navelor spaţiale peste panta uşor înclinată din faţa platformei de lansare, menţinând-o verticală fără pic de mişcare. Transportoarele au fost declarate în 1977 punct de reper în istoria naţională a mecanicii.

Citește pe Antena3.ro

Care sunt fructele și legumele toxice. Numărul celor cu pesticide peste limitele legale s-a dublat față de anul trecut

Casa cu rachete

Mai toate clădirile din Centru au fost ­construite iniţial pentru programul Apollo în anii ’60 şi sunt cunoscute ca “Zona ­Industria­lă”. Aici, în mijlocul sălbăticiei de pe Insula Meritt, în câteva construcţii impresionante şi misterioase, America pune la cale proiectele din “Paradis”. Cu siguranţă, cea mai impresionantă este Clădirea pentru Asamblarea Vehiculelor (VAB). Poate fi observată de la câţiva kilometri înainte de intrarea în complex şi, mai ales, a devenit simbolul întregului ­Cen­tru Spaţial din Florida. Cei mai mulţi dintre noi am văzut-o măcar o dată în filmele ­americane. În interiorul acestui gigant sunt asamblate, pe verticală, navele spaţiale, pe o platformă de lansare mobilă. Având 160 de metri înălţime, o suprafaţă de peste 3 hectare şi un volum de 3,6 milioane de metri cubi, clădirea este una dintre cele mai mari din lume. La început a fost creată pentru a stoca patru rachete lunare Saturn V. Pe viitor, spun angajaţii NASA, clădirea va fi folosită pentru procesarea programului “Project Constellation”.

Centrul de Control al Lansării (LCC) e şi locul unde se concentrează cei mai mulţi “nervi” pe metru pătrat. Aici, echipele speciale se adună pentru a monitoriza şi direcţiona toate eforturile de pregătire a lansării. În interior sunt patru încăperi de control. Două din ele sunt folosite ca “centru nervos” pentru numărătoarea inversă. Este punctul de unde Directorul de Lansare dă comanda finală de “GO!”, când se aprind motoarele şi rachetele. După o misiune reuşită, echipele de lansare se adună în jurul unui castron cu fasole fierbinte şi pâine de mălai la LCC!

Oraşul din inima pustietăţii

Kennedy Space Center este un oraş în mi­nia­tură. Peste 13.500 de oameni trebă­luiesc aici, zi şi noapte. Îl vezi pe fiecare ­concentrat pe responsabilitatea lui, în linişte, cu devotament. Aceşti oameni sunt ­responsabili, în pri­mul rând, de siguranţa astronauţilor, de viaţa lor. Pe locul doi vine succesul misiunii. Fiecare secundă din ­activitatea lor este supravegheată de cele mai bune echipe de manageri din lume, ingineri şi tehnicieni în Aerospaţial. Centrul nu duce lipsă nici de poliţişti, pompieri, doctori. “Fiecare persoană de aici, de la directorul centrului până la cel care tunde iarba, este considerată o parte vitală a echipei de lansare”, spune serios ghidul.

LC39 – Schela Observator

O schelă de peste 18 metri înălţime. Până aici ni se permite accesul. De pe Schela Observator LC39 cei mai norocoşi turişti pot ­observa punctele de lansare 39A şi 39B, active în prezent. Doar astronauţii sau tehnicienii de la NASA au voie să treacă mai de­parte. Şi te gândeşti că de acolo sunt lansate o dată la câteva săptămâni navetele spaţiale cu misiuni pe Staţia Spaţială Internaţională sau cine ştie ce alte misiuni secrete în încercarea de cucerire a “Paradisului”. Alături, două cisterne, a căror dimensiune este greu de apre­ciat, stochează combustibilul lichid. În interiorul schelei poate fi analizat motorul principal al unui vehicul spaţial care a servit vreme de 15 misiuni, prima fiind nava Challanger în 1983. Motorul cântăreşte peste 3 tone.

Cele două platforme de lansare sunt identice. De formă aproximativ octogonală, cu platforma propriu-zisă ridicată din 52.000 de metri cubi de ciment consolidat. Fiecare platformă are câte două turnuri de culoare gri. Cel mai mare este numit “Structură pentru Serviciu Fix”, care include liftul şi braţul mobil pe care le folosesc astronauţii atunci când urcă la bordul vehiculului. Celălalt este numit “Structură pentru Serviciu cu Rotaţie”, iar rolul său este de a proteja nava de intemperii. Un turn industrial pentru apă, cu o capacitate de 1,1 milioane de litri. Apa este vărsată peste platformă înainte de lansare pentru absorbţia energiei acustice.

Aterizare

Iar întoarcerea din spaţiu trebuie să fie măcar la fel de lină ca experienţa lansării. Zona folosită pentru aterizarea navelor este atât de mare, încât se poate vedea din spaţiu. Dimensiunile sale i-au făcut pe ­controlorii de zbor să afirme că, pe timp de noapte, luminile pot fi văzute tocmai din ­Jacksonville, un oraş aflat la peste 240 de kilometri distanţă de Kennedy Space Center. În cifre, pista de aterizare arată aşa:

4.572 de metri lungime, 91,4 metri lăţime, câte 305 metri adiţionali la fiecare capăt al pistei şi grosime de 40 de centimetri.

Pe scurt, una dintre cele mai mari piste de aterizare din lume.

Staţia spaţială internaţională – 453 de tone, în spaţiu

Un popas aparte la KSC a fost Centrul Sta­ţiei Spaţiale Internaţionale (ISS). Acolo unde in­gi­neri, tehnicieni, specialişti de pe toa­te continentele lucrează cot la cot pentru cel mai ma­re şi mai ambiţios program spa­ţial, după Apollo. Sta­ţia Spaţială Inter­naţio­nală, un proiect care va cân­tări în curând “numai” 453 de to­ne. La Centrul ISS se poa­te vedea cu ochiul liber prin geamurile uria­şe, transparente ale clădirii, cum ingi­nerii meşteresc la diversele părţi care vor face parte din staţie. Pot distin­ge clar turbanul unui bărbat care aduce a sikh din India, şapca de ba­seball a unui american, probabil, şi mulţi alţii care-şi văd conştiincios de lucrul lor cotidian, sub lupă. Beneficiile unui laborator permanent în Spaţiu sunt imediate şi cruciale. O mai bună înţelegere şi tratamen­te pentru osteoporoză, tulburări ale echilibrului, cancer şi altele. Mai multe metode de combustie “energy-efficient” şi aplicaţii pentru noi metale “high-performance” şi alte mate­riale industriale. Chiar şi metode îmbunătăţite pentru agricultură. Oportunităţile de îmbunătăţire a calităţii vieţii pe pământ prin cercetări efectuate în microgravitate sunt nelimitate. Tot în spaţiu s-au întâlnit şi împrietenit cele două puteri ale lumii, SUA şi Rusia, dar şi alte ţări. Staţia Spaţială a deschis era unei colaborări globale pacifiste.

Turismul spaţial – o realitate la început

De mult nu mai este ficţiune. Turismul spaţial a început în 2001, când Dennis Tito, un afacerist american şi fost cercetător la NASA, devenise primul turist în spaţiu. El a ­vizi­tat Staţia Spaţială Internaţională vreme de o săptămână. L-au urmat alte patru persoa­ne, fiecare plătind câte 20 de milioane de do­lari pentru experienţa extraterestră. Lucră­tori de la Staţia Spaţială rusească Novosti, singura care susţine turismul spaţial, spun că alte zece persoane, pe puţin, poartă discuţii pentru o potenţială vizită în spaţiu. Preţul a crescut însă cu aproape două milioane de dolari.

Misiunea emblematică a NASA: Apollo

Peste 400.000 de cercetători, ingineri şi tehnicieni au contribuit la construirea şi lansarea aparaturii care a dus Omul pe Lună. La Kennedy Space Center, misiunea Apollo are un loc aparte, un complex muzeal ce găzduieşte una dintre ultimele trei rachete Saturn V rămase în lume. În “războiul” cu Rusia, americanii eşuaseră în încercarea de a trimite primul om în spaţiu, titlul fiind asumat de Iuri Gagarin. Dar au trimis primul om pe Lună, realizare care a adus cu ea sute de teorii ale conspiraţioniştilor. Dintre care una spune că “misiunea” a fost fabricată în studiourile de filmare de la Hollywood. Neil ­Armstrong a făcut primul pas pe Lună la 20 iulie 1969, după ce a parcat modulul lunar pe suprafaţa prăfuită a satelitului. De atunci, ­programul lunar a continuat cu înverşunare, o competiţie strânsă între americani şi ruşi. Fragmente de pe Lună au fost aduse pentru analiză. Unul dintre acestea este expus în complexul muzeal. O bucăţică din satelitul ­natural al Pământului stă stingheră pe un suport, atinsă zilnic de sute de degeţele ­încovoiate ale turiştilor înmărmuriţi. Fragmentul a fost colectat de astronautul Jack Schmitt în apropierea sitului de aterizare al Modulului Lunar Appolo 17. Piatra cântăreşte 17 grame şi este doar un fragment dintr-o bucată mult mai mare. Denumită şi “bazalt mare”, este o rocă poroasă produsă prin răcirea lavei. S-a format acum aproximativ 3,7 miliarde de ani şi este mai veche decât 99,99% din toate pietrele de suprafaţă ale Pământului. La Centrul Spaţial Johnson şi la alte centre din lume, cercetătorii continuă să studieze şi în ziua de azi toate fragmentele de Lună aduse prin Programul Apollo.

Ultimii oameni care au pus piciorul pe lună sunt astronauţii de pe Apollo 17, Eugene ­Cernan şi Harrison Schmitt. Apollo a adus atunci 110 kilograme de piatră şi alte exemplare din solul selenar. În 2004, preşedintele american George W. Bush şi-a arătat dorinţa de a reîncepe programul Lunar cu oameni pe Lună, însă Rusia nu şi-a oferit ­sprijinul. Prea scump, mai ales că misiunile pot fi îndeplinite şi fără prezenţa astronauţilor la bord. Iar pe viitor, spun ruşii, există interesul de a susţine programele spaţiale ale Indiei şi Chinei, nu doar pe cele americane.

Televiziunea globală

În 1960, primul semnal de televiziune live avea să traverseze Oceanul, provocând revo­luţie în comunicaţii. Semnalul era transmis de un imens balon Myler, denumit ECHO, lansat pe orbită în august de o rachetă Delta. Doi ani mai târziu, o altă rachetă Delta lansase ­TELSTAR, primul satelit pentru ­comunicaţii. TELSTAR putea primi, amplifica şi transmite semnale tv intercontinentale în timp real. Dintr-o dată, evenimentele mondiale erau prezentate pe toate canalele, în toate ţările, adăugând imagine istoriei.

Spaţiul, spun oamenii de la NASA, era în urmă cu câteva decenii doar pentru fanii ­literaturii science fiction. Asta până când Sputnik-ul rusesc şi-a trimis semnalele de pe orbită spre omenire. “Vulturii” (denumire dată conservatorilor din domeniul militar şi al apărării – n.a.) şi-au imaginat un viitor cu ­platforme nucleare orbitând în jurul Terrei şi cu spioni în cer. “Porumbeii” (pacifiştii) au văzut evenimentul ca pe răsăritul unui nou început pentru umanitate.

Astronaut pentru o oră

Şi, ca să nu pleci fără să ai cea mai mică idee despre cum e să fii lansat în spaţiu, la propriu, Kennedy Space Center – Complexul pentru Turism oferă curioşilor această ocazie. Un modul asemănător cu interiorul unei nave spaţiale te “trece” prin toate senzaţiile unei ridicări de la sol, ale propulsării în aer, ale luptei cu forţa gravitaţională şi întâlnirii cu vidul cosmic. Toate acestea au fost create ca o replică fidelă a originalului, proiect pentru care au fost intervievaţi diverşi astronauţi care şi-au spus propriile experienţe, ­sentimente şi trăiri din timpul unei lansări.

Kennedy Space Center  (NASA) şi Cape Canaveral (AIR FORCE) sunt situate pe coasta de est, în nordul statului Florida. Un ţinut numit Brevard County, un petic de pământ pe care locuitorii statului Florida l-au abandonat celor bătuţi de soartă. Prea frig pentru plajă, prea frig pentru orice. Plaja se numeşte Cocoa Beach, în care abundă un nisip ­grunjos, de care-ţi poţi sparge capul, unde surfingul este infestat de rechini şi mulţi drogaţi. Şi atunci, ca şi în ziua de azi, vecinii bazei spaţiale americane sunt săracii americani, imigranţii care se luptă zilnic pentru un dolar. Pe Merritt Island predomină buticurile unde poţi să plăteşti cauţiuni, puşcăriile sunt la vedere, la câţiva metri de autostradă, iar casele au aspect de bojdeuci. În Cocoa Beach în anii ’60 erau mai multe biserici decât pompe de benzină, spunea un faimos ­american. Şi imaginea s-a păstra până astăzi în ciuda infuziei de turişti.

Apollo-Saturn V

Cel mai puternic motor de rachetă pe combustibil lichid produs vreodată, F-1 a fost o componentă critică în misiunea de a tri­mite astronauţi pe Lună. Dezvoltată sub îndrumarea lui Werner Von Braun, racheta Sa­turn V a fot cel mai mare vehicul de lansare opera­ţional produs vreodată. Cântăreşte peste 2.721 de tone şi are înlţimea unui bloc cu 36 de etaje. Un grup de cinci motoare F-1 are puterea de a pro­pulsa racheta la o viteză de 9.500 km/h şi la altitudinea de 61 de kilome­tri în mai puţin de trei mi­nute. Se spunea atunci că, exceptând cazul unei explozii nucleare, lansa­rea rachetei Saturn V avea cel mai puternic zgomot produs de capacita­tea umană. Combusti­bilul rachetei  Saturn V era oxigen lichid şi kero­sen. În pre­zent, racheta expusă la Kennedy Space Center este una dintre cele trei care s-au mai păstrat în lume.