Portretul neștiut al lui Aurel Vlaicu

Nu trebuie să fii reporter să vrei să știi cât mai multe despre marii oameni ai României. Brâncuși, Coandă, Aurel Vlaicu sau George Emil Palade (mai aproape de zilele noastre), sunt doar câțiva dintre ei. Alți jurnaliști, din alte vremuri, au fost mai norocoși decât noi. De pildă, publicistul Mihai Stoian l-a prins în viață, în 1963, pe fostul mecanic al lui Aurel Vlaicu. Mecanicul a fost martor la construirea celebrelor aeroplane “Vlaicu 1”, “Vlaicu 2” și a asistat la primele zboruri de la Cotroceni, când vehiculul construit de inginerul român s-a desprins pentru prima dată de la pământ. Ion Ciulu, în vârstă de 73 de ani la momentul interviului, se destăinuia aducând în atenție informații deosebite, neștiute de mulți dintre noi. În timpul comunismului acestea nici nu puteau fi făcute publicității ușor. Așa că ne facem noi datoria să aducem în atenție aceste amănunte care, altfel, ar fi date uitării.

“Prima întâlnire cu Aurel Vlaicu a avut loc în toamna anului 1909, pe când aveam 18 ani. Lucram la atelierul mecanic al Arsenalului Armatei, eram ucenic în anul trei. Am primit de la el să fac niște piese…Nu avea răbdare, voia răpde, răpde…spunea că dacă piesa a calculat-o el, n-avea cum să nu iasă bine”, povestește Ion Ciulu.

Supărat că nu a putut salva o pisică

Într-o zi, lui Ciulu i s-a părut că un șobolan a intrat printre frânghii, să le roadă, și l-a lovit „preventiv” cu o rangă. Numai că șobolanul era de fapt o… pisică. Vlaicu s-a făcut foc și pară. “No, tune dracu-n foalele tale, ai omorât mâța, ce-ai avut cu ea de-ai omorât-o!”, a spus el. Pe moș Ferenț de la montaj l-a convins să-și tundă mustața, pentru că altfel se murdărea când mânca și râdeau oamenii de el. De altfel, Vlaicu se înțelegea foarte bine cu cei în vârstă. L-a întrebat reporterul pe meșterul Ciulu dacă inginerul său era vesel ori trist. “Când era vesel cânta cântece ardelenești. Când era trist, nu scoteai o vorbă de la el….Domnul Vlaicu pleca mereu de la atelier, ori la direcție de se certa cu Miclescu, ori la Minister…Nu prea dispunea de bani. 300 de lei pe lună, atât primea de la Arsenal. Mânca la cantină ori rămânea de multe ori cu noi în atelier, la lucru, fiindcă nici nouă nu ne venea să lăsăm lucrul la jumătate. Atunci îi dădea bani celuilalt ucenic mai mic, Radu, și-i zicea: Să ne aduci o pâne de bani, o ridiche de lună sau o ardeie”. Și mânca acolo, lângă aparat, pe-o bucată de hârtie”…

Proiectant fără greșeală

“Era înalt, cu mâini mari, grele, și te privea în ochi așa cum te privesc copiii”, mai spune Ion Ciulu. “Îndrăzneală i-o citeai în ochi, pe față, în mers. Îți spunea că de frică nu poate fi vorba la dumnealui, că dacă ți-e frică, nu te încurci cu mașini de zburat”. Meșterul mai spune că aparatul avea și cârmă automată ce făcea pilotatul mai ușor. “Era încă o inovație a domnului Vlaicu, că pilotajul era ușor de învățat, dovadă că zbura fără nicio școală făcută…Nu se mulțumea niciodată cu ce punea pe hârtie, totdeauna mai calcula o dată fiecare piesă…nu-mi amintesc ca noi, muncitorii, să fi găsit o singură greșeală în schițele după care lucram”, povestește Ion Ciulu într-una dintre cărțile lui Mihai Stoian - jurnalist și scriitor apreciat în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial.

Arunca flori din avion deasupra localităților. Fratele vindea cărți poștale să aibă bani inventatorul

Vechiul ucenic povestește că era un colonel de la armată care îi tot zicea: “Și ți-aș zice foaie verde, și mi-e teamă că te-oi pierde”, la care Vlaicu replica: “Dă-mi pace, că nu mă pierd eu așa curând”. Ion Ciulu ne spune și cine îl însoțea la zborurile sale, inclusiv în ziua accidentului. Caragiale, Goga, artistul Petre Liciu, Șt. O. Iosif, sunt câțiva dintre ei. “La Blaj se strânseseră 20000 de oameni să-l vadă pe ardeleanul care născocise o mașină de zburat. Erau mulți și din Binținți (satul său), părinții lui erau de față, fratele său Ion. Păzeau aparatul tineri din localitatea natală. Vlaicu a făcut un zbor de înălțime, unul de viteză, altul de distanță, peste Târnăva Mare…a aruncat flori deasupra orașului. Și ultima floare a aruncat-o pe crucea indicatoare”. După ce a aterizat, lumea l-a rugat să zboare din nou. Le-a zis rudelor să tragă o fugă până în oraș. S-au dus, dar s-au întors repede. “Când s-au întors au zărit lângă hangarul unde era aeroplanul două umbre care se strecurau hoțește”. Ei, cine-i acolo? A strigat Ciulu. Cei doi n-au scos o vorbă, gata s-o șteargă. “Stai, că trag”, a repetat Ciulu, dar n-avea nicio armă. Era Goga cu Vlaicu, care nu putea să stea mult departe de aeroplan. Vremea s-a înrăutățit. La Sibiu, Vlaicu a zburat puțin, pe ploaie densă. Când s-a potolit ploaia, a făcut un zbor de încercare. La Brașov era de-a dreptul furtună. Dar pentru că în asistență era și Mărioara B. a ținut să se ridice cu avionul. Vântul îl lua, îl urca și îl cobora, abia a aterizat într-un lan de porumb. Fratele Ion Vlaicu vindea cărți poștale ilustrate “Vlaicu în aeroplan” ca să aibă bani inventatorul. Meșterul își mai amintește că odată, aflat în Copoul Ieșilor, cu Victor Ion Popa, a vrut să zboare pe întuneric, îndemnându-l pe Ciulu să aprindă niște hârtii după care să se ghideze la decolare și aterizare.   

Mihai Stoian, reporterul ce a apucat să vorbească cu mecanicul lui Vlaicu

Mihai Stoian este un jurnalist și prozator român născut în 1927, la Galați. După studiile absolvite în capitală, devine licențiat al Facultății de Psihologie și Pedagogie, apoi desfășoară diferite activități redacționale la revistele pentru copii și școlari, apoi, în 1963, devine redactor la Gazeta literară, Luceafărul (1964-l967).  Debutul publicistic are loc însă în anul 1946 în ziarul Victoria a lui N. D. Cocea, colaborând în timp și la reviste precum Tribuna sau România literară. Este cunoscut și ca un prolific prozator, autor a zeci de volume printre care și „Meseria mea e viața”, București, 1976 - ce conține informațiile care stau și la baza materialului de față.