Războinicii preistoriei

Egiptul antic, Babilonul şi Asiria, Roma, China imperia-lă, regatele şi imperiile Europei medievale, împreună cu toate moştenitoarele lor, statele care alcătuiasc lumea civilizată contemporană, au avut dintotdeauna, militari de elită, luptători ale căror fapte de vitejie sînt înscrise în toate cărţile de istorie. Dar Preistoria? Ei bine, şi Preistoria şi-a avut propriii săi "Seniori ai războiului".

Egiptul antic, Babilonul şi Asiria, Roma, China imperia-lă, regatele şi imperiile Europei medievale, împreună cu toate moştenitoarele lor, statele care alcătuiasc lumea civilizată contemporană, au avut dintotdeauna, militari de elită, luptători ale căror fapte de vitejie sînt înscrise în toate cărţile de istorie. Dar Preistoria? Ei bine, şi Preistoria şi-a avut propriii săi "Seniori ai războiului".

Produs evolutiv al confruntării dure cu natura şi cu extraordinara eficienţă a lumii sălbatice din jurul său, omul a fost dintodeauna o fiinţă războinică. La începuturi, regula era simplă: ucide ca să ai ce mînca. Ucide ca să nu ajungi pe "lista de bucate" a "vecinilor". Iar "vecini" puteau să fie, la fel de bine, fiarele din Era Cuaternară, ori propriii semeni care, adeseori, nu erau cu nimic mai îngăduitori faţă de orice semn de nevolnicie. Motiv pentru care imaginea primitivilor care ar fi trăit liniştit în pacea unui paradis preistoric este complet falsă. De fapt, "cursa înarmărilor" nu a început ieri, alaltăieri, o dată cu "Războiul Rece" ori cu puzderia de conflicte armate care au marcat ultimele două milenii, ci cu mult înainte, în negurile preistoriei. Oricît ar suna de cinic, adevărul este că, de la debutul său, urcuşul pe scara civilizaţiei s-a făcut întotdeauna în tandem cu evoluţia armelor şi a tehnicilor de luptă. Iar pe atunci, în acele vremuri îndepărtate, orice mică îmbunătăţire adusă, spre exemplu, arcului ori săgeţii valora, ca putere distructivă, la fel de mult ca oricare dintre sofisticatele invenţii militare din zilele noastre.

"Generalii" din junglă

Savanţii care studiază "viaţa socială" a maimuţelor din Africa au descoperit că, în situaţii speciale, cimpanzeii sînt capabili să organizeze şi să ducă la bun sfîrşit un şir de acţiuni complexe, care seamănă izbitor cu nişte "campanii militare". Uneori, scopul acestora este hăituirea şi vînarea unor indivizi din specii de maimuţe mai puţin sofisticate, pe care noi le considerăm inferioare. Alteori este vorba de confruntări fratricide, în care se implică cimpanzei care aparţin unor "clanuri" diferite. Indiferent de cauza lor, raidurile sînt planificate şi organizate atent, astfel încît majoritatea se încheie cu o victorie. Iar atunci cînd este vorba despre lupte între "clanuri", confruntarea se preschimbă într-un război în toată regula. În astfel de ocazii, "luptătorii" simieni sînt coordonaţi de un conducător care, asemeni unui general adevărat, îşi organizează "soldaţii" conform situaţiei concrete din cîmpul de luptă. "Trupele" sînt împărţite în "plutoane" de avangardă şi ariergardă. Există iscoade trimise "să spioneze" terenul advers. Acţiunile de luptă pun în aplicare tactici complexe de învăluire a adversarilor, iar ambuscadele pe care le organizează dau rareori greş. În plus, "comandantul" comunică cu subordonaţii prin nişte mîrîituri specifice, similare unor "ordine", care sînt executate cu promptitudine. Uneori, "combatanţii" folosesc chiar şi arme rudimentare. Este vorba despre crengi sau bucăţi de lemn culese de la faţa locului, de care "războinicii" uită însă la sfîrşitul luptei şi le aruncă: niciodată nu le trece prin cap să le păstreze pentru o viitoare confruntare. Exact ca şi pentru oameni, victoria într-o astfel de "conflagraţie" aduce învingătorilor extinderea "spaţiului vital", împreună cu toate resursele pe care acesta le oferă. Filmate pe teren, în hăţişurile junglei, aceste lupte par a fi o stranie întoarcere în timp. Şi asta pentru că nimic nu ne împiedică să închidem o clipă ochii şi să ni-i închipuim pe strămoşii prehominizi războindu-se între ei cîndva, cu milioane de ani în urmă, după principii tactice asemănătoare celor utilizate azi de "verii" noştri apropiaţi, cimpanzeii africani.

Războinicii pietrei cioplite

Numit şi "Epoca Pietrei Cioplite", Paleoliticul a reprezentat primul salt semnificativ pe calea spre civilizaţie. Desprins de lumea animală, omul a învăţat să-şi confecţioneze unelte, pe care le-a păstrat şi după utilizare. Apoi, o dată cu trecerea timpului, el a dobîndit o putere de abstractizare din ce în ce mai vastă, care i-a permis să-şi planifice existenţa independent de capriciile mediului înconjurător. Urmare a unei prelucrări conştiente, pietrele cioplite, cu muchii tăioase, au devenit treptat unelte care îi uşurau "tranşarea" animalelor vînate. Unelte care erau în acelaşi timp şi nişte arme eficiente, pe care omul le-a folosit atît contra fiarelor, cît şi a semenilor săi. În urma investigaţiilor arheologice, care au adus la lumină vestigii din acele vremuri îndepărtate, savanţii au descoperit cranii şi oase umane care păstrau urmele unor "agresiuni" comise cu topoare de piatră, cioplite rudimentar. Imagine dramatică, ce vorbeşte de la sine despre nişte conflicte sîngeroase străvechi derulate, din motive neştiute, între grupuri rivale. Cum decurgeau, concret, acele "operaţiuni militare"? Nu o să ştim niciodată. Oarecum mai aproape de vremurile noastre, în Paleoliticul Superior, au apărut picturile rupestre. Descoperite din Africa pînă în nordul Europei şi din Asia Centrală pînă în Australia, acestea au fost create într-o perioadă de timp cuprinsă între anii 30.000 şi 10.000 î.Hr, şi conţin imagini a ceea ce s-ar putea numi primele "jurnale de front" ilustrate. Printre scenele de vînătoare, care sînt majoritare, străvechile picturi parietale conţin şi scene de luptă care redau confruntări pe viaţă şi pe moarte între diverse grupuri umane rivale. Peste tot, combatanţii mînuiesc arcuri şi suliţe, arme simple, dar eficiente, pe care "soldaţii universali" le-au tot perfecţionat din preistorie pînă aproape de zilele noastre. Dar, pentru a găsi informaţii privitoare la "activităţile militare" ale oamenilor de la sfîrşitul Paleoliticului, nu trebuie neapărat să mergem chiar pînă la capătul lumii. În urmă cu aproape 10.000 de ani, pe teritoriul ţării noastre, la Schela Cladovei, în zona Porţilor de Fier, a existat o comunitate umană care se pregătea să iasă din Paleolitic. Este perioada pe care istoricii o numesc Epipaleolitic, în care s-a făcut trecerea spre Neolitic – Epoca Pietrei Şlefuite. Aici, cercetările arheologice au surprins urmele unui război local dus de "băştinaşii" care locuiau acolo de mai multe generaţii contra unui grup de agresori străini. Buni cunoscători ai locului, sedentarii de la Schela Cladovei şi-au ademenit duşmanii într-o ambuscadă, unde arcaşii locali i-au exterminat. Urmele acestei conflagraţii preistorice au fost descoperite la începutul anilor ’70, cînd cercetătorii au identificat o necropolă străveche. Participant la acele săpături, arheologul Vasile Boroneanţ ne-a relatat că în cursul săpăturilor, la care a lucrat alături de Dardu Nicolaescu-Plopşor, s-au descoperit cîteva schelete umane care păstrau urmele unor răni mortale. Răni care vorbeau de la sine despre puterea distructivă a armelor preistorice. Mai mult decît atît, un craniu mai avea încă înfipt în el virful de silex al unei săgeţi care, pătrunsă prin obrazul victimei, străpunsese osul şi se oprise aproape de creier. Pornind de la acea relicvă, celebrul antropolog Cantemir Rişcuţia a reconstituit chipul victimei de război, punînd în evidenţă efectul devastator al săgeţii. Iar acela n-a fost singurul căzut "pe cîmpul de luptă". Vîrfuri de săgeţi s-au găsit înfipte în omoplaţii, picioarele ori coastele altor schelete, războinici căzuţi şi ei "la datorie". Fapt care demonstrează că în acea conflagraţie a fost implicat un mare număr de combatanţi. Boroneanţ ne-a precizat că, în conformitate cu datele obţinute la faţa locului, motivul acelui război preistoric pare a fi fost controlul asupra Porţilor de Fier, pe atunci o bogată arie piscicolă, deci şi o sursă de hrană aproape inepuizabilă.

Cetăţile Neoliticului

Următoarea etapă a cursei înarmărilor a debutat în Neolitic, prin mileniile Vll-Vl î.Hr. Deveniţi crescători de animale domestice şi agricultori, oamenii sedentarizaţi ai acelor vremuri au ajuns la un belşug nemaiatins pînă atunci. Acum este şi momentul apariţiei unor aşezări stabile, în care locuitorii se bucurau de un standard superior de viaţă. Ridicate cam în aceeaşi perioadă, Ierihonul, pomenit şi în Biblie, Catal Huiuk sau Lepiski Vir sînt printre primele aşezări umane complexe, care vor deveni germenii marilor oraşe ale Antichităţii. Inventarea ceramicii a adus noi posibilităţi de preparare a hranei, dar şi de conservare a ei. Desigur că vecinilor mai puţin destoinici asemenea aşezări, cu ogoarele lor cultivate şi turmele de animale crescute în staule special amenajate, le apăreau ca nişte oaze de opulenţă. În lipsa unei "legislaţii" a dreptului de proprietate, principiul care funcţiona pe atunci era simplu: "Tu ai, eu n-am. De ce să nu încerc să iau ceea ce ai tu?". Bineînţeles că nu era chiar atît de simplu. Aceasta este perioada în care aşezările stabile au început să fie fortificate. Uneori cu ziduri din piatră. Dar, în cele mai multe cazuri, cu ziduri de pămînt, întărite cu palisade de lemn. În plus, la fel ca în cazul marilor cetăţi medievale, s-au utilizat şanţuri de apărare, dublate de canale umplute cu apă. Iar dacă ţinem cont de nivelul "tehnologic" al vremii, un canal adînc de 7-8 metri şi lat de 10-12 metri era o realizare remarcabilă.

S-ar putea ca acum toate acestea să ni se pară nişte jocuri de copii. Dar nu-i chiar aşa. Închipuiţi-vă ce însemna pentru agresorii care atacau pedestru un zid înalt de cîţiva metri, apărat de arcaşi şi lăncieri redutabili. Cu siguranţă că pe atunci o asemenea citadelă era, practic, inexpugnabilă. Arheologii au descoperit că la noi, "neoliticii" culturilor Starcevo-Criş, Gumelniţa sau Cucuteni şi-au fortificat şi ei adeseori aşezările. Neoliticul a adus însă şi cîteva noutăţi care au revoluţionat "tehnica militară". Şlefuirea pietrei a permis confecţionarea unor lame tăioase lungi şi deosebit de eficiente. Montate în mînere de lemn ori din os, acestea au devenit nişte pumnale de temut. Tot atunci oamenii au învăţat să găurească piatra, o inovaţie remarcabilă care a uşurat atît confecţionarea uneltelor, cît şi a armelor. Dacă înainte topoarele erau fixate de cozi prin legarea strînsă, cu ajutorul unor fibre, acum ele se puteau monta rigid, prin gaura dată prin mijlocul lor. Cum luptau războinicii neolitici, ce fel de "principii militare" aplicau? Greu de spus. Cei protejaţi de ziduri şi palisade, aveau un avantaj tactic indiscutabil. Avantaj pe care asediatorii încercau să-l reducă aruncînd, probabil, săgeţi aprinse care provocau incendii devastatoare. Arheologii au identificat şi astfel de situaţii. Alteori, atacatorii biruiau prin superioritate numerică. Dar putem fi convinşi că pe
atunci, aşezările fortificate erau totuşi extrem de greu de cucerit.

Epocile metalelor

La sfîrşitul Neoliticului, oamenii au început să prelucreze pentru prima dată metalele: mai întîi aurul, şi apoi, arama. Dar prima combinaţie metalică cu adevărat "strategică", care a adus cele mai mari progrese ale "tehnicii de luptă", a fost bronzul, aliajul care a dat numele său unei întregi epoci istorice. Oficial, epoca Bronzului începe în mileniul lV î.Hr, pe cînd Egiptul antic se pregătea de unificarea, sub sceptrul unui singur faraon, iar în Asia Mică apăreau primele mari oraşe-state. Tot în Epoca Bronzului se dezvoltă şi excepţionala civilizaţie minoică din Creta. Toate acestea marchează intrarea definitivă în istorie a populaţiilor din acele zone. Dar un paradox al istoriografiei, motivat mai ales de lipsa izvoarelor scrise, face ca în restul lumii, inclusiv în Europa Centrală şi vestică, aceeaşi perioadă să fie descrisă ca aparţinînd tot Preistoriei.

Coif şi spadă

Pe teritoriul ţării noastre, Epoca Bronzului acoperă perioada cuprinsă aproximativ între anii 1.900-1.000 î.Hr. Este o epocă deosebit de dinamică, pe care arheologii o împart în cîteva perioade, corespunzătoare unor culturi locale diferite. În ceea ce priveşte "tehnica de luptă", acum s-au creat cam toate armele care vor fi utilizate pînă în Antichitatea tîrzie. În continuare este folosit arcul ale cărui săgeţi au vîrfuri din bronz, cu mult mai eficiente decît cele din piatră. Tot bronzul permite confecţionarea unor lăncii ale căror vîrfuri au forme diferite şi ajung chiar şi la 50 cm lungime. Topoarele de luptă, unele dotate cu un pinten ascuţit, capătă forme extravagante, adaptate celor mai diverse situaţii de luptă. Uneori iau forma a ceea ce izvoarele antice numeau "Securea scitică", care putea fi aruncată la distanţă, iar, în caz că rata ţinta, se întorcea la stăpîn, la fel ca un bumerang. Dar bronzul aduce cu el şi o armă cu adevărat nouă: spada. Cu lama lungă sau scurtă, dreaptă sau uşor încovoiată, cu un tăiş sau cu două, cu mîner protejat cu gardă de pumn sau simplă, cu mîner lung, asemănătoare săbiilor de samurai, fiecare dintre acestea erau adaptate oricăror condiţii de luptă. Uşor de prelucrat, bronzul permitea şi confecţionarea unor coifuri şi scuturi, utile pentru protecţia individuală a luptătorului. Tot în această perioadă este domesticit calul, care devine un «vector» de mare viteză, ce sporeşte mobilitatea trupelor. Iar carul de luptă devine acum un soi de "tanc" preistoric, extrem de eficient, de pe care luptătorul putea să lanseze o ploaie de săgeţi ori să lupte de la înălţime cu adversarii pedeştri. De fapt, cine doreşte să afle cu exactitate tehnicile de luptă ale "seniorilor războiului" din acele timpuri,are la îndemînă un "jurnal de front" foarte detaliat. Este vorba despre "Iliada". Şi asta pentru că războiul troian pe care-l descrie Homer, s-a petrecut cîndva, prin sec. Xlll-Xll î.Hr, exact în vremurile de glorie ale Epocii Bronzului.

Spadasinii preistoriei

Ultima mare extindere a "cursei înarmărilor" preistorice s-a produs în Epoca Fierului. Cuprinsă între anii 1.100 î.Hr şi începutul erei noastre, este împărţită de specialişti în două subdiviziuni: Hallstatt – Epoca veche, care ţine pînă la anul 450 î.Hr şi La Tene – Epoca nouă, care marchează sfîrşitul preistoriei. Dar la fel ca în cazul Bronzului, includerea Epocii Fierului în timpurile preistorice este oarecum relativă, valabilă doar pentru o parte a lumii. În anul 1.100 î.Hr, Egiptul avea deja în spate două milenii de istorie atestată, Isaralelul era condus de primii patriarhi, iar Imperiul Minoic din Creta se prăbuşise de aproape două secole. Vorbim, deci, despre civilizaţii care au marcat cursul istoriei universale. În schimb, în restul Europei, avem de a face cu nişte "culturi", locale, oarecum marginale faţă de acele vîrfuri ale civilizaţiei. În ţara noastră, Epoca Fierului apare ca o continuare a Bronzului. Privitor la oamenii care trăiau aici, istoricii vorbesc despre traci, poporul indo-european care ar fi adus la noi tehnologia bronzului. Rămaşi pe loc, tot ei ar fi dezvoltat-o mai tîrziu şi pe cea a fierului. Dar asta s-a întîmplat, bineînţeles, în condiţiile unor schimburi culturale intense cu alte arii de cultură, unele chiar foarte îndepărtate. Pînă de curînd, la Muzeul Judeţean Argeş, din Piteşti, a fost deschisă o expoziţie dedicată special armelor din Epoca Fierului, găsite în urma săpăturilor arheologice. Aproape de zilele noastre, luptătorii japonezi credeau că "sabia este sufletul samuraiului". În Europa Evului Mediu timpuriu, sabia avea să devină o "persoană": avea un nume şi intra în legendă o dată cu eroul care o mînuia în luptă. În schimb, în Epoca Fierului, sabia avea o viaţă a sa, care se încheia o dată cu cea a spadasinului, pe care-l însoţea dincolo de moarte. Situaţie demonstrată de faptul că majoritatea armelor din Epoca Fierului descoperite de specialişti au apărut la lumina zilei în urma săpăturilor arheologice efectuate în necropole ale acestei perioade.

Mormintele căpeteniilor

În acele timpuri, ritualul funerar presupunea incinerarea cadavrelor. După această primă etapă, rămăşiţele erau băgate în urne de ceramică. La rîndul lor, acestea erau depuse în pămînt, în morminte acoperite cu movile artificiale, construite special în acest scop. Arheologii le numesc "morminte tumulare" sau "Kurgane". Uneori, atunci cînd sînt rezervate căpeteniilor, marilor războinici ai vremii sau "VIP"-uri ale vechilor comunităţi, aceste morminte au dimensiuni impresio-nante. Datorită credinţei într-o viaţă post-mortem, alături de urna cu cenuşa răposatului era depus şi un bogat inventar funer, care preschimbă străvechile morminte în nişte veritabile "capsule ale timpului". Este vorba despre obiecte de podoabă şi de uz personal şi mai ales de arme. Uneori, vechii războinici erau înmormîntaţi împreună cu caii lor, care erau dotaţi cu harnaşamentul complet. Colecţia Muzeului din Piteşti conţine arme descoperite în necropolele de la Ferigile, Curtea de Argeş, Rudeni, Tigveni şi Cepari, care acoperă perioada cuprinsă între sec. Vll şi V î.Hr. Studiul tipologic al acestor relicve arată că o parte dintre ele erau modele au-tohtone, create şi folosite de populaţiile locale. Altele sînt arme aduse aici de popoarele Ilirice şi ori de către sciţi. Aflaţi în contact cu Regatul Persan, aceştia din urmă utilizau sabia de tip "Akinakes", folosită în majoritatea culturilor europene din Epoca Fierului.

Săbii de fier

Deosebit de laborioasă, prelucrarea fierului era şi mai complexă atunci cînd era vorba despre confecţionarea armelor de luptă şi mai ales a săbiilor. Pe atunci, fabricarea oţelului nu era cunoscută. Dar maeştrii "armurieri" ştiau să îmbunătăţescă părţile tăioase prin călire care, după specificul fiecărui tip de armă se făcea în apă, ulei ori seu de animal. Interesant este că majoritatea săbiilor găsite în mormintele acestei epoci erau distruse, cu lama ruptă sau astfel îndoite încît să nu mai poată fi folosite. Este semnul că, aşa cum am spus, viaţa spadei se sfîrşea o dată cu cea a spadasinului, pe care-l însoţea în mormînt, pentru a-i fi de folos şi pe lumea cealaltă. Armele din tumulii funerari sunt ultimele semne ale preistoriei de la noi. În sec, V-lV se pun bazele Regatului Dacic, despre care izvoarele antice încep să vorbească din ce în ce mai amănunţit. De acum încolo, "seniorii războiului" de pe meleagurile noastre se vor numi Dromychetes, Burebista ori tragicul rege Decebal, cel care a murit eroic în confruntarea cu Roma, cel mai mare imperiu al lumii antice.


Victimă a unui război de la sfîrşitul Paleoliticului, chipul acestui luptător de acum zece milenii a fost reconstituit de celebrul antropolog român Cantemir Rişcuţia. În 1967, arheologii care săpau la Schela Cladovei au făcut o descoperire excepţională: craniul unui războinic, păstrat împreună cu săgeata care i-a curmat viaţa. Confecţionată din piatră cioplită, săgeata a avut un efect devastator asupra victimei. Este vorba despre un luptător anonim care ne arată însă că şi Preistoria şi-a avut propriii săi eroi, străvechii "seniori ai războiului"