Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Consumată cu condimente, mirodenii, lapte, miere, gem, ceapă sau portocale, planta de ceai, Camellia sinensis, a fost apreciată timp de milenii, fiind considerată atăt leac pentru diferite afecţiuni, căt şi element ce stă la baza unei arte minuţioase a preparării.
Consumată cu condimente, mirodenii, lapte, miere, gem, ceapă sau portocale, planta de ceai, Camellia sinensis, a fost apreciată timp de milenii, fiind considerată atăt leac pentru diferite afecţiuni, căt şi element ce stă la baza unei arte minuţioase a preparării.
Originea ceaiului işi are rădăcinile in China antică, fiind foarte cunoscut faptul că şi in ziua de azi chinezii au nenumărate ritualuri pentru prepararea acestei băuturi. Provenienţa cuvăntului "ceai" vine tot de la poporul chinez: "te" din dialectul chinezesc Amoy şi "châa" din dialectul mandarin. Aceste ortografii stau la baza cuvăntului "ceai" din toate limbile lumii. Cea mai cunoscută legendă a descoperirii ceaiului povesteşte despre cum au căzut frunzele in apa fierbinte din ceaşca celui de-al doilea impărat al Chinei, Shen Nung, in anul 2735 i.Hr. Impăratul a băut amestecul aromat, astfel descoperind gustul deosebit şi efectul relaxant al acestei licori. In anul 350 d.Hr. se menţionează pentru prima dată ceaiul intr-un dicţionar chinezesc, cu numele Erh Ya, pentru a fi schimbat apoi, in jurul anului 400 d.Hr., cu denumirea Kuang Ya. In această perioadă, deja se definiseră modalităţile de preparare a acestuia - infuzii, macerare sau fierbere.
Citește pe Antena3.ro
EX LIBRIS. Peste aproape patru secole, maestrul chinez Lu Yu, cunoscut pentru contribuţia sa in cunoaşterea ceaiului chinezesc, publică prima carte despre ceai, numită "Châa Ching", in care detaliază tehnicile de preparare şi metode de cultivare a acestei plante. Pregătirea consta intr-un adevărat ritual, ceaiul de după-amiază, de exemplu, necesitănd nu mai puţin de 24 de instrumente şi accesorii pentru a putea fi servit. Ceaiul a fost adus in Europa la inceputul secolului al XVII-lea, in timpul dinastiei Ming. Deşi de atunci au inceput englezii să cultive seminţele acestei plante, abia la jumătatea secolului al XIX-lea au devenit celebri pentru ceaiurile lor. Tradiţia ceaiului de la ora 5 lua naştere in aceeaşi perioadă, in timpul domniei Reginei Victoria.
CIUDĂŢENII. In China dinastiei Tang (618-906 d.Hr.), prepararea ceaiului implica fierberea frunzelor in apă sărată, in care se adăugaseră mentă, ghimber, portocale sau ceapă. In secolul al XVIII-lea, In Statele Unite se obişnuia servirea ceaiului cu sare şi unt, modalitate asemănătoare cu cea a tibetanilor. Astăzi, ceaiul este servit cu lapte, cu zahăr şi lămăie sau cu dulceaţă.
