O ştiinţă a ezoterologiei?

După ce am aproximat în ce ar consta ezoterismul, pentru a avansa în înţelegerea acestuia, ar trebui ca demersul nostru să se constituie într-o ştiinţă aparte: studiul ezoterismului care formează obiectul ezoterologiei.

Ea este precum epistemologia care studiază ştiinţele, precum gnoseologia, care studiază cunoaşterea, sau precum iconologia, care studiază reprezentările figurative.

Ezoterologia este o cunoaştere teoretică şi sintetică, ce poate compara şi interpreta, căutând legi şi tipologii, identificând structuri şi funcţii - într-un cuvînt - determinând natura şi trăirea ezoterismului în general. Obiectivele ezoterologiei ar fi următoarele: studiul ideii de ezoterism; istoria acestuia în general; analiza obiectului său; limbajul său - simbolurile; metodele sale; condiţiile sale; influenţele sale; producţiile sale; consecinţele sale.

Istoria ezoterismului rămâne greu de despărţit de istoria ezoterologiei, pentru că adeseori, aceeaşi oameni au lăsat atât scrieri ezoterice, cât şi texte ezoterologice. De pildă, Porphyrios şi Iamblihos, în Antichitate (sfârşitul secolului al III-lea p.H.) sau René Guénon şi Julius Evola, în secolul XX.

Ezoterologia trebuie să ţină seama şi de inerenta contestare a ezoterismului, ceea ce a stârnit întotdeauna reacţii extreme, scandalizând partizanii şi entuziasmând adversarii săi.

Ezoterologia, ca ştiinţă despre ezoterism, poate cerceta şi controversele iscate chiar în interiorul acestuia, când se confruntau teze ezoterice greu conciliabile ale unor şcoli ezoterice opuse. Desigur, de cele mai multe ori, antagonismul era doar aparenţa unui complementarism.

Ezoterologia se poate diferenţia prin câteva subdiviziuni. Aşa cum în etnologie sau iconologie putem distinge etnografia sau iconografia, şi în ezoterologie putem separa ezoterografia, care s-ar rezuma la studiul descriptiv al ezoterismului, tinzând spre o cunoaştere a unui subiect particular. Ezoterografia are două aspecte: documentaţia şi analiza, respectiv, colecţionarea cât mai metodică a operelor, a textelor şi stabilirea cât mai pozitivă de fapte, de date, de conţinuturi, de stiluri, de influenţe etc. Tratarea unei forme ezoterice particulare, aparţinând unei anumite forme tradiţionale, ţine de ezoterografie.

Când studiul se face în maniera ezoteriştilor, utilizând în principal metoda analogică a concordanţelor, ezoterologia poate fi numită ezoterosofie. Când studiul se face în maniera cercetării savante, pe baza metodei critico-istorice, ezoterologia poate fi considerată mai degrabă critică ezoterică.

Bineînţeles, ezoterologia se poate studia chiar şi pe ea însăşi, precizându-şi domeniul, trasându-şi istoria, stabilindu-şi metodologia şi atunci, forţând oarecum terminologia, se poate vorbi, cu puţină pedanterie, despre metaezoterologie.

Cititorul nu trebuie să se sperie de toate aceste denumiri oarecum rebarbative, ele neexistând deocamdată ca atare, fiind doar nişte propuneri avansate de un cercetător francez competent - Pierre Riffard - ale cărui sugestii le-am preluat pentru a le menţiona în prezentul studiu.

Cei care au scris până acum despre ezoterism au făcut, fără s-o ştie ezoterologie, precum domnul Jourdin din piesa lui Molière, făcea proză fără să-şi dea seama... Ideea de ezoterism înfăşoară mai multe aspecte: şi un alt fel de gândire, şi un alt fel de cunoştinţe teoretice, şi nişte practici sau tehnici spirituale specifice, care conduc la o mutaţie, tradusă într-un alt fel de a fi. (Ezoteristul merge până la capătul omului pentru a se găsi şi pentru a regăsi oglindită lumea...).

Am văzut că pentru înţelegerea ezoterismului este necesară ştiinţa ezoterologiei, care însă nu-l poate cerceta direct, fiind vorba de o doctrină secretă ca teorie (cu un limbaj simbolic) şi de practici iniţiatice, ce recurg la tehnici spirituale ad-hoc. Studiul ezoterismului, adică obiectivul ezoterologiei, trebuie întreprins din afară, de departe, prin ocolişuri repetate.