Până la capătul gândirii...

Întrezărind că ceea ce văzut altfel l-ar putea orbi, omul contemporan ajunge să atingă punctul extrem. Şi atunci banala întrebare „Ce este ezoterismul?" induce o alta, funda­mentală: „Există o taină a lumii?". Oare cine nu s-a întrebat dacă ea există sau nu? Iar dacă da, cine sunt păstrătorii? Cum o putem împărtăşi? Cum ajungem la ea?

A ne întreba asupra tainei echivalează cu a ne întreba asupra noastră înşine. Dar inteligenţa nu poate merge dincolo; se întoarce, revenind asupra ei înşăşi, repliindu-se asupra propriilor limite. Ea poate însă să-şi fixeze un temei, să-şi stabi­leas­că o temelie. Omul care-şi pune întrebarea des­pre taina lumii atinge umanitatea însăşi, dar o şi pă­răseşte repede: fie că renunţă la ea, tinzând în jos; fie că o depăşeşte, năzuind în sus. Statutul de om este însă între sus şi jos, dar niciodată în sus sau în jos...

Ezoterismul asta înseamnă: a merge până la capătul gândirii pentru a se găsi pe sine în centrul ei, iar apoi, din nou, a se avânta din acesta spre margini. De fapt, acest centru conţine tot ansamblul (dincoace şi dincolo, cis şi trans ajung să coincidă...). Ezoterismul rezidă până la urmă tocmai în întrebarea dacă fiinţele au - fiecare şi toate laolaltă - vreun sens.

SENSUL
Taina nu e inaccesibilă, e în viaţă; ea trebuie străpunsă, ajungându-se finalmente ca să se şi vadă sensul acela. Este punctul de inflexiune în care se opreşte gândirea şi de unde începe meditaţia. Ezoterismul înseamnă tocmai atingerea în această viaţă a unui alt tărâm, înseamnă a simţi în mijlocul său extremitatea, a accede aici şi acum la realitatea primă şi, deopotrivă, ultimă. „Începutul şi sfâr­şi­tul/Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe" (Mihai Eminescu - „Glossă").

Fiind vorba de o tentativă, şi nu de o tentaţie, este momentul să dăm un răspuns deocamdată provizoriu la întrebarea noastră iniţială, precizând că, într-o accepţie sumară, ezoterismul se referă sub aspect teoretic la o doctrină metafizică, care, se­cretă fiind, presupune organizaţii iniţiatice, utilizând drept limbaj simbolurile, puse în mişcare în ca­drul unor rituri, iar sub aspect practic, o serie de teh­nici spirituale rezervate unei comunităţi res­trânse.

Fără a avea ambiţia de a degaja ideea generală şi abstractă de ezoterism, putem să-l definim şi mai pe scurt, drept o învăţătură rezervată, în cadrul unui grup sau al unei şcoli, unor discipoli selec­ţionaţi după anumite criterii. Nu putem încheia fără a preciza şi termenul de exoterism - un ansamblu de învăţături care se adresează înţelegerii tutu­ror, având un caracter public. Accesibilitatea se datorează şi unei prelucrări particulare, care atinge uneori perfecţiunea artistică.

NUCLEU
În general, fiecare formă tradiţională, desprinsă din Tradiţia primordială încă din epoca arhaică, are în componenţa sa un exoterism specific, care la rândul său conţine un nucleu interior format din ezoterismul corespunzător.

De aceea, este corect să se atribuie ezoterismului câte un adjectiv particularizant (de pildă, ezote­rism iudaic, creştin sau islamic etc.) şi este impropriu a utiliza formule cu adjectivul ezoteric (de pildă, iudaism ezoteric, creştinism ezoteric sau islamism ezoteric etc.). Deşi exoterismul are o sferă mai largă decât religia, în mod obişnuit, în uzul curent, se contrapune exoterismul religios doctrinei ezoterice, nu în sensul unui antagonism, ci, mai de­grabă, al celui unui complementarism.

Ezote­rismul, deta­şân­du-se de cultură, se exprimă printr-un limbaj propriu. Pe de altă parte, ezoterismul presu­pu­ne exoterismul ca un pandant necesar. Relaţia nu e strict reciprocă, uneori întâmplându-se ca exo­teris­mul să nege ezoterismul, în numele unei „sănă­toase" raţionalităţi.

Afirmat ca un complement al ezoterismului şi negat ca un contrariu al său, ar fi interesant de văzut şi cum exoterismul redă ezoterismul...
(Va urma)