Paranormal şi iluzionism

Nu cred că există cineva, dintre cei care citesc acest articol, care să afirme că nu a asistat niciodată în viaţă la un spectacol de iluzionism. Fenomenele paranormale sunt considerate de către sceptici reprezentaţii de magie, concepute pe baza fenomenelor explicate ştiinţific, ele dând numai impresia că sunt realizate în afara normalului. Parapsihologia există însă independent de credinţa scepticilor.

GEORGE MÉLIÈS
În ultima perioadă, un număr tot mai mare de filme sunt produse după scenarii în care sunt incluse fenomenele paranormale. Filmul, prin uneltele sale, folosind trucajele, evidenţiază foarte bine existenţa acestor fenomene. Istoria cinematografiei, încă de la începuturi, este legată de imagini care creează iluzii. Primul realizator francez de film a fost un magician, George Méliès.

Acesta a îmbrăţişat arta prestidigitaţiei încă din copilărie. Devenind proprietarul Teatrului Robert Houdin, din Paris, Houdin fiind un alt nume de referinţă din istoria magiei, a cumpărat apoi un aparat de filmat, abia inventat, şi, îmbinând iluzionismul cu filmul, Méliès a devenit părintele trucajelor de film. Primul trucaj a fost descoperit de el întâmplător.

Filma în Piaţa Operei din Paris un omnibus. A întrerupt filmarea şi a continuat-o când prin faţa aparatului trecea un dric. La redarea filmului a constatat, cu surprindere, că omnibusul s-a transformat în dric. Folosind apoi voit imagini cu care a creeat trucaje, a realizat filme ca "Escamotage d'une dame" (Dispariţia unei doamne), în octombrie 1896, "Le voiage dans la lune" (Călătorie pe lună), în 1902, acesta reprezentând totodată şi primul film SF din cinematografia mondială.

URI GELLER
Cu siguranţă, unii dintre iluzionişti au realizat şi numere de magie, bazându-se pe fenomene paranormale, însă aceştia sunt în număr foarte mic. Printre ei se află un cunoscut parapsiholog, Uri Geller. Acesta, în 1989, a apărut la televiziune şi a spus publicului telespectator să adune toate ceasurile defecte pe care le aveau. O membră a Fundaţiei Edgar Cayce, aflată în faţa televizorului, povesteşte:

"M-am dus la etaj şi am adus toate ceasurile stricate din biroul meu. Erau cinci. Trei erau modele destul de noi, digitale, cu baterie. Un al patrulea era marca Gruen, dat mamei mele de tatăl meu, drept cadou de Crăciun, în 1927. Următorul era un ceas Picard, de buzunar, cu partea din faţă din plastic transparent şi cu capace în spate. Gruen-ul se uzase pur şi simplu, iar Picard-ul avea un arc motor vizibil rupt.

Un bijutier i-a spus mamei în 1965 că Gruen-ul era clar prea vechi şi uzat ca să mai poată fi reparat şi că ar fi prea scump să facă un arc motor nou pentru Picard. Ţineam cele cinci ceasuri în mâini şi m-am alăturat lui Uri când a spus «Porniţi!». A spus acest lucru de mai multe ori. Mi-am desfăcut mâinile şi am văzut prin carcasele transparente ale Picard-ului că funcţiona. Ruptura arcului motor nu se mai vedea.

Am dus Gruen-ul la ureche, ca să constat că şi acesta ticăia. Ambele ceasuri merg şi astăzi (după doi ani) şi arată corect ora. Ceasurile digitale au rămas defecte". Persoana consideră că nu a fost numai aportul lui Geller, ci şi motivaţia ei a jucat un rol esenţial - ceasurile vechi aveau o valoare sentimentală pentru ea, spre deosebire de noile ceasuri digitale.

Într-o altă emisiune de televiziune, la Londra, Geller a blocat de la distanţă un ceas din studio, iar telefoanele televiziunii respective zbârnăiau, fiind apelaţi de foarte mulţi telespectatori care anunţau că în acel moment ceasurile lor s-au oprit. Uri Geller a oprit şi Big Ben-ul, pentru aproape un minut.

În multe alte emisiuni de televiziune, în faţa camerelor de luat vederi, în direct, a îndoit până la rupere linguriţe, linguri, furculiţe şi diverse chei, a deviat acele unor busole, plimbând mâna pe deasupra lor, sau a produs efecte de poltergeist, uimind întreaga asistenţă atât din faţă, cât şi din spatele ecranului de televiziune. El a efectuat experienţe în domeniul paranormalului şi cu alte ocazii decât în emisiuni de televiziune.




MINŢI STRĂLUCITE
Matematicianul şi fizicianul John Taylor, profesor la Universitatea din Londra, după efectuarea unor studii asupra fenomenului Geller, a descoperit mai mulţi subiecţi, în majoritate copii, capabili să îndoaie sau să rupă obiecte metalice, toate aceste rezultate şi opinii ale sale fiind cuprinse în volumul "Superminds" (Minţi strălucite).

Efectul fenomenului Geller, de multe ori, a devenit anecdotic. Astfel, după demonstraţiile lui de la televiziune, care constau în îndoirea unor tacâmuri, mii de persoane din SUA, Anglia, Germania, Suedia etc. s-au plâns că au găsit în casele lor tacâmuri îndoite sau rupte. Alte persoane care au ascultat discul lui Uri Geller, prin care îndemna ascultătorii să îndoaie obiecte metalice, au reuşit chiar ele să producă efectul respectiv.

Printre acestea s-au aflat şi personalităţi onorabile, cu statut ştiinţific, deci cu o credibilitate mare.

Se spune despre Uri Geller că, la vârsta de 13-14 ani, când se juca în grădina locuinţei familiei sale din Tel-Aviv, a primit o rază de lumină de la un OZN, care se putea observa deasupra lui. La data de 30 decembrie 1971, la ora 15:00, acesta a primit un telefon surprinzător.

O voce ce se asemăna cu cea a roboţilor din filme i s-a adresat în limba engleză: "Ia aparatul de fotografiat, utilizează un film color, du-te în Strada Arlosorof. Ia-l cu tine pe Shippi. Observaţi cerul. Veţi vedea o altă navă. Fă poze!".

 Ajuns acolo la ora 15:32, a observat un OZN deasupra Cartierului General al Armatei Israeliene. Nu comentez această relatare, eu doar v-am expus-o aşa cum a fost ea făcută. Cert este că fenomenele descrise legate de Uri Geller, de-a lungul timpului, sunt de domeniul paranormalului şi sunt legate de fenomenul denumit psihokinezie. Sub această denumire se găsesc fenomenele care se produc prin puterea minţii.

Deci, psihokinezia se defineşte ca fiind posibilitatea, cu ajutorul puterii minţii, de a schimba poziţia în spaţiu sau structura unei materii. În această categorie de fenomene se încadrează: decorporalizarea (extracorporalizarea), levitaţia, teleportarea, materializarea, dematerializarea, chirurgia şi vindecarea psihică, psihofotografia, combustia spontană etc.

NILS O. JACOBSON
Nils O. Jacobson a fost cel care a introdus termenul de psihokinezie, folosindu-l pentru a defini abilitatea de a influenţa mental obiecte şi cursul material al evenimentelor. Noţiunea aceasta este formată din două cuvinte greceşti: psyche=suflet şi kinesis=mişcare. În 1942, J. B. Rhine a considerat că psihokinezie este o denumire mai potrivită decât telekinezie, propusă de marele fizician J. C. Maxwell şi preluată apoi de fondatorii parapsihologiei.

Există două categorii de fenomene psihokinezice: spontane, care sunt produse fără intervenţia conştientă a subiectului inductor, şi cele provocate, atunci când subiectul încearcă să le genereze conştient. Cele două se pot înlănţui temporar după ce subiectul devine conştient că este în centrul evenimentelor neobişnuite. Cel mai frecvent, psihokinezia spontană se produce în situaţii critice: decese, accidente.

În asemenea momente de criză cad diverse obiecte, se sparg, se opresc ceasurile în momentul morţii sau al accidentului, se aud sunete bizare.




HALUCINAŢII
Un parapsiholog francez, Paul Joire, a propus o explicaţie, susţinând că fenomenele de acest tip sunt în realitate halucinaţii. Ele susţineau că receptorul ia cunoştiinţă de deces sau accident, extrasenzorial, şi că inconştientul său, în loc să creeze halucinaţie vizuală sau auditivă, produce imaginea unei acţiuni fizice. Este o privire falsă asupra fenomenului, căci în asemenea cazuri rămân, de exemplu, obiecte sparte, ceasuri care se opresc inexplicabil la ora evenimnetului.

Louisa Rhine remarca în criză că, transferând impresiunea extrasenzorială din inconştient în conştient, spiritul ar putea recurge la psihokinezie pentru a îndeplini un act simbolic, de exemplu să oprească un ceas cu pendula exact în momentul morţii, în loc să provoace o halucinaţie. Astfel pot fi explicate cazurile de psihokinezie spontană, în care un acelaşi fenomen fizic se repetă în cursul unor crize diferite.

O femeie din Illinois a trăit fenomenul opririi ceasului când a murit mama sa; a doua zi, la aceeaşi oră, el s-a oprit din nou, după trei ani s-a oprit la naşterea unui copil şi a patra oară când fiul său s-a căsătorit.

Venind în viitor cu exemple cunoscute din diverse perioade istorice, vom încerca să convingem, chiar şi pe sceptici, că psihokinezia nu este un domeniu al şarlataniei, iar pe măsură ce ştiinţa va face noi descoperiri, multe dintre aceste fenomene vor trece în sfera normalului.

MEMORIA MOLECULARĂ
În timpul unei vizite la Laboratorul de Comandă al Marinei SUA, în noiembrie 1975, Geller a fost solicitat să îndoaie o sârmă din Nitinol. Aceasta are proprietatea că, deformată pe cale mecanică, revine la forma iniţială dacă se cufundă în apă fierbinte. Geller a mângâiat firul de Nitinol şi a produs o buclă care nu a dispărut în apa fierbinte.

Concluzia specialiştilor prezenţi la experiment a fost că Geller a reuşit să altereze "memoria moleculară" a aliajului respectiv.

Într-o altă experienţă, efectuată în septembrie 1974 la Universitatea din Londra, unul dintre oamenii de ştiinţă prezenţi a acoperit cu mâna o piesă circulară din vanadiu, de la microscopul electronic, închisă într-o capsulă de material plastic. La apropierea mâinii lui Geller, capsula a explodat. Spre surprinderea tuturor, piesa din vanadiu nu prezenta rupturi, ci era inexistentă. Concluzia a fost că Geller i-ar fi dezintegrat, cel puţin aparent, structura moleculară. Scepticii au fost de părere că Uri Geller a recurs la un procedeu de iluzionism.

MESAJUL
Sunt cazuri când persoana care suferă o criză determină fenomenul fizic, producând o forţă care nu se supune legilor spaţiale şi temporale cunoscute, percepută extrasenzorial şi care acţionează vizibil. Manifestarea se poate repeta până în momentul când receptorul poate în sfârşit să interpreteze "mesajul". Lucrurile se petrec ca şi cum o inteligenţă din exterior dirijează aceste fenomene paranormale.

Câteodată, fenomenele psihokinezice spontane se produc în prezenţa agentului agonizant, fiind foarte greu de stabilit cine induce fenomenele. Ele se produc în caz de criză, adesea, se manifestă frecvent în formă simbolică şi pot fi produse de agent sau receptor. După Scott Rogo, susţinând teza lui Thouless şi Wiesner, percepţia extrasenzorială şi psihokinezia sunt două feţe ale aceleiaşi monede, una influenţând simţurile, iar cealaltă materia.