Relatări de dincolo de moarte

Moartea nu există, ea este doar o trecere în altă stare. Omida se transformă în crisalidă, iar apoi în fluture. Moare o stare şi se naşte alta. La început, sub formă de omidă, prima stare se tîrăşte pe pămînt, ca apoi, cînd se transformă în fluture, să zboare, părăsind pămîntul şi înălţîndu-se către cer. Şi ştiinţa recunoaşte că nimic nu se pierde, ci totul se transformă.

Moartea nu există, ea este doar o trecere în altă stare. Omida se transformă în crisalidă, iar apoi în fluture. Moare o stare şi se naşte alta. La început, sub formă de omidă, prima stare se tîrăşte pe pămînt, ca apoi, cînd se transformă în fluture, să zboare, părăsind pămîntul şi înălţîndu-se către cer. Şi ştiinţa recunoaşte că nimic nu se pierde, ci totul se transformă.

Spiritual şi fizic

Corpul fizic uman este conceput din energie de joasă frecvenţă, subluminică, cu o densitate atît de mare încît este vizibil. Corpul energetic este cel care alimentează cu energie corpul fizic pentru ca acesta să-şi menţină structura. Corpul spiritual, care însoţeşte corpul fizic pe toată perioada vieţii sale, este parte componentă a Energiei Universale de înaltă frecvenţă, supraluminică, invizibilă pentru corpul fizic.

Omul are două emisfere cerebrale, una aparţine raţiunii legată de viaţa materială, bazată pe analiză şi sinteză, iar cealaltă se bazează pe intuiţie. Prima este legată de trăirile corpului fizic, ce aparţin Pămîntului, şi cea de-a doua este legată de corpul spiritual, care uneşte omul cu Universul, cu Divinitatea.

Oamenii se află pe diverse trepte de dezvoltare spirituală, de la spirite joase, malefice pînă la cele înalte, pure. Cu cît treapta spirituală este mai înaltă, cu atît persoana are acces la vibraţii mai înalte, supraluminice, şi înţelege mai uşor existenţa adevărată, lumile nevăzute.

Prin acelaşi cablu telefonic vorbesc în acelaşi timp foarte mulţi oameni şi nu se amestecă nici o convorbire cu alta. Prin telefoanele fără fir se fac atîtea convorbiri în paralel oriunde în lume şi nu se ciocnesc între ele. Deci, în acelaşi spaţiu, pot exista mai multe lumi care nu se întîlnesc între ele, pentru că domeniul de frecvenţe al undelor existenţei lor este diferit.

Lumina o vedem albă, dar dacă am folosi o prismă prin care ea să treacă, unda ei se transformă în evantaiul de unde ce reprezintă culorile

curcubeului. Dacă putem găsi soluţiile prin care să putem pune în evidenţă alte niveluri de unde decît cele din lumea noastră, am putea să observăm alte lumi care există în paralel, în jurul nostru.

Cinci faze

Sînt cîţiva cercetători renumiţi care au ajuns la rezultate interesante legate de comportamentul psihologic al celor care se află în pragul morţii.

Elisabeth Kübler-Ross a realizat primul studiu pe această temă. Ea punctează cinci etape. Şocul tanatic prin care bolnavul îşi dă seama că va muri, idee care-l obsedează şi-l traumatizează. El caută să scape, concentrîndu-se asupra activităţilor obişnuite. Aceasta este faza de negare în care apare refuzul ideii că va muri. Furia şi revolta constituie cea de-a doua etapă, în care bolnavul este indignat pe cei care sunt sănătoşi şi continuă să trăiască. În această perioadă, el refuză deseori tratamentele prescrise de medici, pentru a-i contraria. A treia şi a patra fază sînt reprezentate de alternanţa între depresie şi tînguială cu moartea, cînd bolnavul promite să devină mai bun, mai tolerant, dacă Dumnezeu îl ajută să trăiască. În ultimă instanţă intervine a cincea fază – acceptarea, în care bolnavul ajunge dacă reuşeşte să depăşească faza crizei de depresie. Apoi, cînd acceptă moartea, el îşi regăseşte liniştea. În acele momente, el începe să intre în rezonanţă cu lumea de dincolo prin viziuni.

Experienţe

Doctorul în medicină şi filozofie Raymond Moody a continuat aceste studii pentru a dovedi existenţa "vieţii" după moarte. A studiat aproximativ 150 de cazuri, începînd din 1972, pe care le-a împărţit în trei categorii principale. Experienţe trăite de persoane reanimate după ce au fost declarate moarte, experienţe trăite de persoane care au suferit accidente, răni grave sau maladii şi au văzut moartea de foarte aproape şi experienţe trăite de persoane care, pe punctul de a muri, au descris percepţiile din acele momente.

Doctorul K. Ring a încercat timp de 13 ani să verifice afirmaţiile doctorului Moody pe propriii pacienţi. Pe de altă parte, cardiologul Michael B. Sabom făcea acelaşi lucru. Ambii au ajuns la concluzia că doctorul Moody a obţinut rezultate corecte. Pe scurt, toţi au dedus că o persoană care moare se simte atrasă într-un spaţiu întunecat ca un tunel. Are senzaţia că părăseşte corpul fizic şi priveşte din afara lui ca un spectator la tot ce se întîmplă în jurul său. La această scenă participă cu o tensiune emoţională, uimită, deseori neliniştită. Obişnuindu-se apoi cu această stare, începe să se deplaseze instantaneu pe orice distanţă, traversează obiecte solide sau persoane şi percepe altfel timpul. Observă apoi în jurul său părinţii, rudele sau prietenii care au murit înaintea sa, după care o lumină intensă învăluie totul, producînd o stare de extaz. Simte că lumina aceea emană o prezenţă spirituală ce degajă iubire, care-l îndeamnă să realizeze bilanţul vieţii trăite. Astfel, el vede instantaneu toate evenimentele avute în viaţa pe care acum le judecă obiectiv. Ajunge apoi la o frontieră parcă între viaţă şi moarte, pe care caută să o treacă, simţindu-se fericit acolo, încît nu mai vrea să revină. Dintr-o dată însă vede persoane dragi pe care le lasă în urmă sau lucruri nerezolvate în viaţă şi cu dorinţa de a se reîntoarce se simte "aspirat" în viaţă şi reintegrat în corpul său fizic, în cele din urmă recăpătîndu-şi conştienţa. O astfel de experienţă marchează profund persoana respectivă şi îi modifică acesteia comportamentul, înţelegînd altfel viaţa. După aceea îi este greu să comunice stările prin care a trecut de frică să nu fie greşit înţeles.

Moartea clinică

Doctorul Kenneth Ring a considerat că există 11 etape ale morţii clinice, şi anume: incapacitatea de a comunica, audierea verdictului, senzaţia de pace şi calm, zgomotul, tunelul obscur, proiecţia extracorporală, întîlnirile, fiinţa de lumină, bilanţul vieţii, frontiera şi reîntoarcerea.

Cardiologul Michael Sabom consideră că sînt numai zece faze importante: sentimentul subiectiv de a fi mort, conţinutul emoţional predominant, senzaţia separării de corp, observarea faptelor sau obiectelor, zona sau vidul întunecat, bilanţul vieţii trăite, lumina, accesul la lumea transcedentală, întîlnirea cu alte fiinţe şi reîntoarcerea.

Toate aceste etape le trece corpul în timpul morţii clinice, iar dacă întoarcerea la viaţă nu mai are loc apare moartea biologică, aceasta fiind ireversibilă.

Doctorul R. Moody, de acord cu împărţirea în cele 11 etape ale morţii clinice, le detaliază astfel în lucrările sale:

1. Imposibilitatea de a se exprima – celor care trec printr-o asemenea experienţă le este greu să redea exact ce au simţit în total, cînd au trecut de la conştiinţa obişnuită la cea din spaţiu-timp supraluminic, unde există altă logică, alte senzaţii;

2. Audierea verdictului propriei morţi – persoana vede în jurul său cum i se declară moartea, cum se încearcă să fie readusă la viaţă, dar participă ca un spectator. Ea aude, vede, dar nu poate reacţiona pentru că totul se petrece într-o conştiinţă supraluminică exterioară lumii materiale;

3. Pacea şi starea de bine – etapă regăsită la 60% dintre persoanele trecute prin moarte clinică. Acestea au declarat că erau calme, în pace, bunăstare, fără emoţii şi frică, se simţeau frumuseţea şi perfecţiunea într-o armonie desăvîrşită;

4. Fenomenul sonor – mulţi au auzit înaintea intrării în zona întunecată un sunet ca o sonerie sau clopot, ca un vuiet sau o muzică armonioasă, ori din contră totul era într-o linişte perfectă;

5. Tunelul, zona obscură – zona comparată cu un tunel o vale întinsă, o peşteră etc., în care cînd ajungi ai impresia că eşti în acelaşi timp pretutindeni şi pluteşti;

6. Decorporalizarea – faza de părăsire a corpului este însoţită de modificarea percepţiei prin simţuri, a timpului şi spaţiului. Corpul se transformă dintr-o densitate fizică în una formată din unde, dînd impresia că este un centru energetic sau descărcări electrice, fără contur precis, transparent. Capacităţile intelectuale şi senzoriale sunt hiperdezvoltate, iar mintea devine foarte limpede. Timpul nu mai are nici o semnificaţie, secunda poate deveni eternitate. În stadiul acesta, conştiinţa subiectului atinge bariera de lumină şi se apropie de intrarea în universul supraluminic;

7. Întîlnirea cu alte fiinţe – corpul acestora, cînd ele apar, nu dă senzaţia că este fizic, cu toate că este vizibil, el apare diafan, fără consistenţă. În această fază se pot întîlni persoane necunoscute, rude decedate sau persoane apropiate decedate;

8. Intrarea în lumină – etapă care adesea se substituie etapei precedente. Aici, subiectul percepe o lumină intensă, adesea legată de o prezenţă călduroasă şi tonică. Lumina este strălucitoare, iradiantă, însă uşor de suportat vederii. Este o lumină care nu se poate compara cu nimic din ce există pe pămînt, o lumină care degajă senzaţia de dragoste, de înţelegere perfectă;

9. Viziunea panoramică asupra vieţii – este un nivel care confirmă afirmaţiile tuturor tradiţiilor religioase. Este o viziune panoramică asupra propriei vieţi de către defunct, care îşi judecă propriile-i acte. În această fază, totul se petrece ca şi cum conştiinţa proprie este convertită la conştiinţa supraluminică totală;

10. Limita de netrecut şi 11. Reintegrarea corpurilor. Limita de netrecut nu poate fi depăşită căci se face reîntoarcerea la viaţă a acestor persoane aflate în moarte clinică, prin reintegrarea în propriul corp. Reîntoarcerea este frecvent instantanee şi violentă. De multe ori faza a 10-a nu există.

Majoritatea celor care au trecut prin această experienţă îşi schimbă concepţia despre viaţă şi moarte, nu se mai sperie de moarte, se simt mai puternici, mai optimişti şi mai calmi.

Şi să închei, după un asemenea subiect, într-o notă umoristică! Un tip a murit şi a ajuns în Rai. La poartă l-a întîmpinat Sfîntul Petru să-i facă "protecţia muncii". În timpul acesta, tipul cerea voie din cînd în cînd să poată privi pe Pămînt, iar după ce se uita izbucnea în rîs. La un moment dat, Sfîntul Petru l-a întrebat: "Da’ ce tot vezi tu acolo pe Pămînt, de nu mai poţi de rîs?”. "Sfinte, zise tipul, vezi doctorul acela, acolo jos? Uite, acum mă operează!"