“Să o încercăm şi pe asta!”

Foarte multe dintre persoanele pe care le-am tratat au apelat, în ultimă instanţă, cu credinţă sau fără, la biote­rapie, spunându-şi: “Hai s-o încerc şi pe asta”

Motto: “nu trebuie să ne refuzăm nimic din ceea ce ar putea să ne vindece”

Adrian Păunescu

Când în corp apare o stare de disconfort, fiecare se gândeşte că este ceva trecător şi nu-i acordă mare importanţă. O fi vreo răceală sau indigestie, ori o stare de oboseală, de stres, cine ştie? Dacă această stare persistă sau chiar se accentuează începem să ne punem întrebări mult mai profunde însoţite de teama de boală. Se consultă un medic, se fac analize, se consultă diverşi specialişti, se pun diagnostice şi apoi se încep tratamentele. Dacă rezultatele însănătoşirii întârzie să apară, se apelează la orice altă metodă de tratare auzită “în stânga şi-n dreapta”. Într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, omul foloseşte tot armamentul de care dispune.

Foarte multe dintre persoanele pe care le-am tratat au apelat, în ultimă instanţă, cu credinţă sau fără, la biote­rapie, spunându-şi: “Hai s-o încerc şi pe asta”. În urmă cu aproape zece ani am fost invitat, la o emisiune de televiziune, de către domnul Adrian Păunescu, un suflet nobil, pe care-l respect şi pentru curajul domniei sale de a promova terapiile neconvenţionale, încă din perioada în care acestea erau interzise. 

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Colică renală

După emisiune, am primit un telefon de la o persoană din Buzău, care avea probleme grave de sănătate (diagnosticat cu chisturi multiple pe pancreas). Fusese operat, dar după o perioadă a reapărut un alt chist de 13 centimetri. Medicii au fost rezervaţi în privinţa unei noi intervenţii chirurgicale. În plus mai fusese diagnosticat şi cu o litiază renală. La două săptămâni de la începerea tratamentului, am fost anunţat de persoana în cauză că nu poate veni la tratament, în acea zi, din cauza unei colici renale chinuitoare. Era momentul în care s-a declanşat eliminarea pietrelor de la rinichi. La următoarea întâlnire mi-a arătat pietrele eliminate. Am continuat tratamentul pentru a rezolva problema chistului de pe pancreas.

Rezultatul investigaţiilor făcute după tratament a fost surprinzător: chistul de 13 centimetri avea acum un diametru de doar 1,4 centimetri. La o verificare ulterioară s-a evidenţiat dispariţia chistului.

Într-o altă emisiune de televiziune a domnului Adrian Păunescu, am prezentat acest caz în legătură directă cu persoana în cauză, însănătoşită complet. Zilele trecute, când ne-am revăzut pentru a-i cere acordul prezentării cazului, mi-a relatat că şi astăzi păstrează într-un pahar pietrele de la rinichi eliminate atunci. 

Un copil, un tată şi un rinichi

Un alt caz este legat de cel expus anterioar prin faptul că acea persoană i-a recomandat să mă contacteze. De astă dată, era vorba despre un copil care pe atunci se afla la vârsta la care se face prima carte de identitate. Conform diagnosticului dat de medici avea o afecţiune renală foarte gravă. Cu ceva timp în urmă suferise o operaţie în urma căreia îi fusese extirpat rinichiul drept. Ulterior, nici rinichiul stâng nu a mai funcţionat, devenind ca o coajă de portocală. Copilul făcea zilnic dia­liză. Era propus pentru transplant renal, fiind trecut pe lista de aşteptare. Părinţii au venit cu propunerea de a dona unul dintre ei un rinichi copilului. Atunci medicii au recomandat efectuarea testelor de compatibilitate. Rezultatele testelor au evidenţiat incompatibilitatea părinţilor cu copilul.

Cuprinşi de disperare, în aşteptarea unui donator, au încercat orice tratament care să-i amelioreze măcar starea de sănătate. Când le-am fost recomandat, au ezitat la început să accepte tratamentul facut de mine, căci mai încercaseră un astfel de tratament, fără rezultat.

În cele din urmă au spus: “Hai să o încercăm şi pe asta”. Şi am început tratamentul, copilul continuând şedinţele de dializă zilnic. După câteva şedinţe, copilul a început să se simtă mai bine, să meargă mai uşor, căci afecţiunea îi afectase şi mersul. Începuse chiar să joace fotbal cu prietenii. În paralel am făcut tratament şi părinţilor pentru a-şi regăsi echilibrul. La o nouă evaluare a stării de sănătate a copilului, medicii au constatat că rinichiul îşi mărise volumul şi funcţiona în proporţie de 18%. Mai mult decât atât, la repetarea testului de compatibilitate, s-a constatat cu stupoare că acum părinţii erau compatibili cu copilul, deci se putea trece la transplantarea  unui rinichi de la oricare dintre părinţi. I-am sfătuit pe părinţi să vorbească cu medicii despre tratamentul pe care eu i-l făceam copilului, în ve­derea unei colaborări în încercarea de a reface pe cât posibil funcţia renală. Acestora le-a fost teamă să deschidă acest subiect în faţa medicilor, gândindu-se că aceştia ar putea deveni reticenţi. Au adoptat varianta transplantului, tatăl urmând să do­ne­ze un rinichi. În timpul intervenţiei chi­rurgicale s-a constatat că rinichiul copilului nu trebuia eliminat, starea lui fiind mult îmbunătăţită. Au ales varianta transplantării rinichiului de la tată, punând capăt unei perioade de coşmar prin care a trecut.

Blocaj energetic

O altă persoană, al cărei caz îl prezint în continuare, a ajuns la mine în urma unei discuţii avute cu persoana din Buzău, primul caz prezentat în acest articol.

După o serie de investigaţii impuse de o durere abdominală, medicii nu au putut ajunge la un diagnostic precis. Durerile continuau, iar persoana ajunsese aproape să nu mai poată mânca. La prima noastră întâlnire, primele lui cuvinte au fost: “Domnule profesor, dacă nu cred în acest tip de terapie este vreo problemă?”. I-am răspuns că nu are importanţă şi am adăugat că îmi va spune ce crede după prima şedinţă de tratament. În timpul evaluării radiestezice am descoperit că un puternic blocaj energetic îi provoca aceste stări. După aproximativ zece minute de tratament în corp s-a produs o răscolire pentru eliminarea blocajului energetic. În acel moment, persoana a început să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic, intrând apoi în stare de incon­şti­enţă. Asemenea reacţii le-am mai întâlnit şi la alte persoane, aşa că nu m-am speriat şi am continuat tratamentul. După aproximativ trei minute, persoana a început să-şi revină. Era transpirat, arătând ca şi cum ar fi ieşit aşa îmbrăcat dintr-o piscină. S-a ridicat de pe scaun speriat, s-a închinat şi mi-a spus. “De-acum cred cu toată convingerea că există Dumnezeu”. Apoi m-a întrebat câte ore a stat în acea stare, pentru că a fost plecat în grădini cu flori, cu pomi înfloriţi şi unde erau mulţi oameni necunoscuţi, dar le simţea bunătatea su­fletească, după care şi-a revenit. Se simţea obosit, dar totodată relaxat, se simţea uşor ca un fulg. După câteva şedinţe de tratament, starea generală s-a îmbunătăţit şi a rămas stabilă, iar rezultatele investi­ga­ţiilor medicale pe care le-a repetat au surprins şi medicii, erau ale unui om perfect sănătos. Mai este de menţionat faptul că atunci când se manifesta afecţiunea, persoana îşi făcuse chiar şi testamentul, pe care după însănătoşire l-a rupt.