Comploturi în mintea lui Ceauşescu

27 Oct 2009 • 00:00

Elementul cel mai senzaţional rezidă fără îndoială în sugestia că România ascunde secrete suficient de fascinante pentu a transforma goana după ele într-o răsturnare fără precedent a poziţiilor cheie pe eşichierul spionajului mondial.

Din afirmaţiile lui Ceauşescu ar rezulta că dorinţa de a descifra aceste secrete a înlocuit rivalitatea dintre cei doi supergiganţi ai spionajului mondial cu o tentativă de colaborare. Secondaţi de Intelligence Service şi Deuxieme Bureau, KGB-ul şi CIA-ul s-au unit pentru prima oară într-o operaţiune comună: operaţiunea România.

Un alt aspect cu valoarea unei premiere absolute este faptul că pentru prima oară şeful unui stat est-european acuză în mod public Uniunea Sovietică de a efectua operaţiuni de spionaj contra ţării sale. Dezvăluirea acestui aspect ar trebui să creeze dubii asupra potenţialului de luptă al unui pact militar ai cărui membri se pretează la acţiuni de spionaj unul contra altuia în vreme de pace.

În aceeaşi categorie de aspecte bizare se includ şi alte fapte legate de pretinsul complot. De pildă, agenţi secreţi ai unor ţări diferite şi rivale nu prea au obiceiul de a colabora la redactarea unor declaraţii politice sub propria semnătură contra guvernului lor. Din moment ce un asemenea document a apărut, trebuie să se presupună că reprezintă o sinteză a reproşurilor principale pe care cele patru puteri implicate le aduc României. Or, prin fiecare rând, documentul în cauză exprimă aspiraţia de a revitaliza socialismul cu partid unic. E greu de văzut dacă d-na Thatcher, ca de altfel ceilalţi doi lideri ocidentali, ar recruta în Răsărit agenţi suspuşi pe care să-i folosească în scopul consolidării acestui gen de socialism.

Alte semnificaţii ale dezvăluirilor lui Ceauşescu în Newsweek apar sub un unghi istoric, cel al alianţelor din al doilea război mondial. Căci Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa nu sunt decât principalele puteri care au format Naţiunile Unite... Dictatorul român exprima în acest fel frustrarea pe care o resimte în faţa situaţiei internaţionale imposibile în care se află şi a izolării ce se transforma rapid în ostilitate atât în Vest, cât şi în Est.

Implicaţiile internaţionale ale afirmaţiilor lui Ceauşescu nu sunt doar inedite, ele sunt anacronice şi chiar mimetice. Ca şi Stalin în anii '30, care-şi executa oponenţii din partid ca spioni ai Germaniei naziste - cu care tocmai semnase faimosul pact secret - micul Stalin de la Nord de dunăre nu permite foştilor săi trovarăşi ale căror păreri se deosebesc în prezent de ale sale să se constiuie într-o fracţiune în partid, ci îi acuză c-au constituit un grup de agenţi în serviciul unor puteri străine. E adevărat, şi aceasta-i o deosebire importantă: opozanţii din Bucureşti nu au fost până acum executaţi. În afara acestei dinstincţii de proporţii, problema de fond rămâne aceeaşi: de ce regimurile staliniste transformă inevitabil contestarea politică a conducătorului în trădare de ţară? În definitiv, e vorba de personalităţi care au ocupat funcţii dintre cele mai înalte în partid şi în stat. Ce credibilitate morală şi politică pot avea un partid şi un regim care încredinţează asemenea responsabilităţi unor banali agenţi ai unor servicii de spionaj străine şi care nu descoperă duplicitatea decât după manifestarea publică a dezacordului lor cu guvernarea lui Ceauşescu?

Cu deosebire obscure sunt referirile la aspectele juridice ale problemei. În esenţă, Ceauşescu sublinia în interviul acordat revistei americane că cei şase nu au fost trimişi în faţa tribunalului datorită regretelor lor pentru crimele comise şi clemenţei lui. Purtare se pare mai puţin sadică decât a ilustrului său model, ceea ce nu este adevărat decât până la un punct. Stalin lasă în seama lui Visinski sarcina de a formula acuzaţiile şi a-i trimite pe aşa-zişii spioni în faţa plutonului de execuţie. Ceauşescu nu-i execută, dar se ocupă el însuşi de formularea acuzaţiilor. Rezultă că, fără a fi fost stabilit devreo instanţă judecătorească, delictul de spionaj a fost proclamat de şeful statului, încălcând Constituţia pe temeiul căreia a depus jurământul s-o respecte. Dar un asemenea procedeu nu reprezintă doar un simplu şi strident viciu juridic, el reprezintă o gravă primejdie pentru cei şase. Căci clemenţa sa este reversibilă, verdictul său însă nu este. În virtutea puterii sale nelimitate, el nu se mulţumeşte numai să-şi aservească justiţia, el o înlocuieşte cu propria sa impresie personală. Declaraţia făcută de el revistei Newsweek pune astfel viaţa şi libertatea celor şase calomniaţi la cheremul capriciului său.

NARATOR: Aş vrea să consacru întreaga emisiune de astăzi unor fragmente dintr-o amplă scrisoare primită de la un ascultător referitoare la felul în care conducerea partidului comunist român îi tratează pe cei şase foşti activişti de frunte ai partidului, care i-au adresat la începutul anului secretarului general faimoasa scrisoare deschisă ce-a devenit unul din documentele principale ale opoziţiei faţă de dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Este o temă foarte actuală şi deosebit de relevantă în momentul de faţă. În primul fragment, autorul scrisorii se opreşte cu deosebire la afirmaţiile liderului comunist român făcute în interviul acordat revistei ameriicane Newsweek că cei şase sunt agenţi ai unor puteri străine: unul al Uniunii Sovietice, unul al Statelor Unite, unul al marii Britanii şi un altul al Franţei. Iată ce ne scrie corespondentul nostru, care nu doreşte să-şi dezvăluie numele:

VOCE:
NARATOR: Autorul scrisorii se referă apoi pe larg la alte aspecte şi implicaţii ale acestei probleme, menţionând şi cazul Mircea Răceanu, diplomatul român acuzat de Procuratura generală a fi spion al unei puteri străine nespecificate, prins în flagrant delict. Fostul diplomat este fiul adoptiv al unuia din semnatarii scrisorii celor şase, la care corespondentul nostru revine, comentând afirmaţia lui Ceauşescu că toţi sunt în Bucureşti.

Declaraţia dictatorului în această privinţă este incompletă şi inexactă. Ea omite să spună că Securitatea a încercat să-l expulzeze pe Silviu Brucan la Zimnicea, dar că acesta a refuzat să se conformeze în lipsa unui ordin scris din partea unui tribunal. El a fost atunci mutat împreună cu familia pe strada Izbiceni nr. 79, la marginea capitalei, într-o căsuţă dărăpănată, fără electricitate şi fără apă curentă. La cei 73 de ani ai săi, Brucan a fost operat de două ori în 1988, iar soţia sa, Alexandra Sidorovici, membră a partidului Comunist Român din 1933, a fost operată de cancer şi suferă de o gravă deformaţie a coloanei vertebrale.

Pe de altă parte, toţi cei şase nu se găsesc la Bucureşti pentru simplul motiv că doi dintre ei - Constantin Pîrvulescu şi Grigore Răceanu - locuiesc de multă vreme în provincie. Fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu, şi soţia sa au fost mutaţi în cartierul Dămăroaia într-un gen de şură cu pământ pe jos. În asemenea condiţii, arestul la domiciliu nu mai reprezintă doar o suprimare ilegală a libertăţii de mişcare, el reprezintă interzicerea accesului la mijloacele de igienă cele mai elementare. Impunând acest regim de viaţă actualilor săi adversari politici şi foşti tovarăşi, dictatorul urmăreşte un scop evident: să accelereze maortea lor "naturală" fără a recurge la folosirea explicită a violenţei. Falşilor agenţi Ceauşescu le oferă o falsă graţiere, iar adevăraţilor adversari politici o adevărată lichidare, nu politică, ci fizică.
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu