x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Voci de români

0
02 Oct 2009 - 00:00
În prima zi a lunii octombrie 1989, la Europa Liberă, unul dintre realizatori, Dr N. Stroescu a dat citire unor scrisori fără semnătură primite din Ro­mânia. Într-una dintre ele, au­to­rul care s-a semnat "un român oarecare" a făcut o analiză a aparatului po­litic aflat la putere. În cea de-a doua, o doamnă care s-a semnat "o as­cul­tătoare îngrijorată" vorbea des­pre dezastrul din sistemul sanitar. Vi le prezentăm în cele ce ur­mea­ză.


SCRISOAREA UNUI ROMÂN OARECARE
"În primul rând ţin să exprim mulţumirile mele postului de radio «Europa Liberă», pentru difuzarea unei scrisori în urmă cu mulţi ani.

Pe scurt, în acea scrisoare arătam că Ceauşescu este un dictator orb şi surd prin definiţie, iar atitudinea faţă de oricare dictator nu poate fi decât una singură, aceea de a-l res­pinge. În finalul scrisorii, exprimam recunoştinţa faţă de nobila d-voastră misiune de a oferi poporului român nişte repere de adevăr în tragica sa derivă a istoriei. Acum aş vrea să adaug urmă­to­a­re­le:

1) Referirea mijloacelor mass-me­dia la «guvernul român» mi se pare naivă şi denotă o necunoaştere a situaţiei din România de azi.
Acestui organ-fantomă nu i se pot atribui prerogativele Guvernelor din alte ţări, ştiut fiind că fiecare sector este condus direct de membri ai Biroului Politic şi, la orice şedinţă de analiză la nivelul ministerelor sau mai sus, miniştrii apar ca nişte personaje de mâna a doua şi nu arare ori inima lor se face mică, cât un purice.

2) Despre partid. România, fiind ţara paradoxurilor şi a recordurilor absolute, nimeni nu intră în partid din motive politice, foarte puţini cunosc statutul şi pe nimeni nu interesează programele şi planurile elaborate la diferite niveluri. Toată aşa-zisa muncă de partid nu este altceva decât un scenariu conform căruia activiştii de partid mănâncă o pâine - nu fără a suporta destule corvezi şi umilinţe, iar restul membrilor de partid speră să întâlnească un număr mai redus de obstacole, îndeosebi pe plan profesional. Partidul este una, iar conducerea sa, formată din câteva persoane, este alta. Poate că nu este greşit să se afirme că Partidul Comunist Român nici nu există.

3) Pe măsură ce se cunoaşte mai bine în lume situaţia actuală din România, se pune întrebarea: De ce nu se revoltă românii? Desigur, cei care trăiesc în Occident - mă refer la oamenii de rând, dar nu numai la ei - interpretează fenomenele prin prisma existenţei lor, lipsindu-le totodată datele istorico-politice şi psihologice reale în contextul cărora s-a ajuns la situaţia actuală. Dacă, prin absurd, peste noapte, ar apărea în Franţa sau Italia, în Statele Unite sau Germania Federală un regim tiranic ce aduce cu sine toate mizeriile, este absolut sigur că mâine ar izbucni o explozie de revoltă ce ar mătura în câteva ore un astfel de regim. Or, la noi ceea ce se întâmplă acum este rezultatul unui proces ce a durat 45 de ani. Ştiu, un proces asemănător a avut loc în toate ţările ocupate de Armata Roşie, şi totuşi, lucrurile se petrec altfel decât în România. După părerea mea, este bine să reamintim particularităţile revoluţiei socialiste din ţara noastră: "Existenţa unui regim extrem de represiv, care a exterminat fizic mulţi dintre opozanţii reali sau potenţiali. Să nu se uite că poporul român nu a acceptat niciodată acest regim, existând nu numai o opoziţie politică, ci şi una militară, că o serie de militari, la timpul acela, au fost angajaţi în aşa-zisele «bande din munţi» în cursul cărora s-au pierdut un număr necunoscut de oameni. Având exerciţiu în folosirea bâtei, glonţului şi intimidării, regimul s-a răfuit apoi cu preoţii, cu ţăranii, cu intelectualii şi mulţi au umplut în­chisorile sau au dispărut. Oare colectivizarea s-a făcut de bună voie? Dorind să subliniez că a existat o opoziţie permanentă şi de ma­să la acest regim (sau cel puţin faţă de aspectele lui mai monstruoase) pot afirma că în partidul însuşi s-a ma­ni­festat opoziţia, dar serii întregi de lideri de partid au fost înlăturaţi cu brutalitate şi înlocuiţi cu alţii din ce în ce mai docili stalinismului pur, promovat de Nicolae Ceauşescu.

Restul de măsuri ce s-au luat în România nu a mai pus, practic, nici un fel de probleme. A rezultat un cetăţean român, cu gândirea unui om aflat în lagăr, care-şi cunoaşte exact posibilităţile de manevră. Din punct de vedere psihologic, el a fost handicapat şi de poziţia geografică: fără un metru de frontieră, cu o ţară li­beră. Cum să ne comparăm cu Po­lo­nia, unde Biserica a fost lăsată în pace, ţăranii la fel, iar în şcoli se atâr­nă crucifixele? În România există o revoltă mută şi este clar că poporul român nici nu-şi merită soarta şi nici nu se împacă cu ea. Dar un alt tip de revoltă ar necesita organizare, întrunirea mai multor persoane cu contacte între oameni din diferite sectoare, cu funcţii înalte. Cartea lui Pacepa arată cât de departe a mers regimul cu controlul oamenilor.

În fine, românii ştiu că timpul lucrează în favoarea lor, că istoria se mişcă înainte, aidoma unui convoi de deţinuţi, cel ieşit din rânduri este secerat de gloanţe, nerăbdarea generează victime inutile, cum bine o ştiu toţi românii care au emigrat în această perioadă. De ce nu se revoltă românii? Din ce am spus până acum şi din ce va rezulta, în urma unor analize serioase din epoca post-Ceauşescu se va limpezi răspunsul la această întrebare.
Cu deosebită stimă,
Un român oarecare."
COZI LA PLAFAR CA LA OUĂ
"Se constată la noi în ţară o perpetuă înrăutăţire a spitalizării, în sen­sul că în multe cazuri bolnavii nu pot beneficia de tratamentul corespunzător din lipsa medicaţiei ne­cesare. În primul rând, alocaţia în lei per pacient este în unele clinici sau spitale de circa 3-7 lei pe zi. Or, din această sumă se pot distribui cel mult aspirine, antinevralgice, anti­gri­­pale, eventual un sedativ sau câ­te­va fiole de algocalmin. Trebuie să men­ţionez că au fost şi se mai ivesc pe­rioade când lipseşte vata şi tifonul pentru pansamente. Suma indicată este calculată în funcţie de consu­marea fondului alocat clinicii sau spi­talului respectiv, care se reparti­zează cu totul arbitrar, neţinându-se seama nici de necesităţile tratamentului şi nici de numărul bolnavilor care se perindă într-o lună de zile (sau trimestru) în clinică sau spital.

Cum vă puteţi închipui, cele mai drastice situaţii le întâmpină me­di­cii chirurgi, care nu o dată au fost puşi în faţa faptului că lipseau ca­t­gu­tul, mănuşile, anestezicul, ca să nu mai vorbim despre antibiotice. Spre exemplu, la o clinică ortopedică a existat o perioadă de luni întregi când le-a lipsit anestezicul şi operaţiile pe oase (în special fracturi de urgenţă - perioada fiind de iarnă cu mult alunecuş) se făceau pur şi simplu pe viu, încât personalul spitalului lua calmante (procurate de ei personal) ca să poată suporta urletele pacienţilor operaţi.

În cazul că pacientul are relaţii sau rude în străinătate (sau cunoştinţe cu rude în Occident) şi-şi poate procura cele necesare, se internează şi se operează. Ceilalţi, adică majoritatea, aşteaptă fie ca pe parcurs să intre în clinică cele necesare, fie ca, în cazuri mai grave, bolnavii să se prăpădească.

Fireşte, din aceste motive speciale, internările se fac discriminatoriu, adică sau au prieteni medici, eventual prietenii unor prieteni, sau se plătesc sume destul de mari (circa 2.000 o internare).

O problemă la fel de spinoasă este aceea a nou-născuţilor care mor destul de des din pricina frigului din maternităţi, fie că se îmbolnăvesc de pneumonie, fie că se întrerupe curentul şi mor în incubatoare, dacă s-au născut prematur. De altfel, lucrul acesta s-a aflat şi în Occident.

Legată strict de sănătate este şi pro­blema aprovizionării farmacii­lor cu medicamente. Din cauza ex­por­tului masiv, dar şi a lipsurilor unei materii prime la fabricile de me­dicamente, materii prime care nu se mai importă, situaţia a devenit din ce în ce mai gravă. În zilele când apar medicamentele în farmacii se formează cozi intermi­nabile, oa­menii cumpărând orice se aduce, fie că au sau nu au nevoie, pentru că, ori­cum, într-o zi le vor fi necesare, sau, dacă nu, le schimbă cu cei care cau­tă ceea ce au ei, dându-le în schimb ce le trebuie. A ajuns o pro­ble­mă să cumperi până şi nişte anti­gri­pale, aspirină, pu­ţi­nă vată (se dau de obicei 2-3 pa­che­te), plasture etc. Da­torită acestei lipse de medica­men­te oamenii fac cozi la Plafar (o da­tă pe săp­tă­mâ­nă), cozi care sunt la fel de lungi ca cele de la carne sau ouă. O ascul­tă­toa­re îngrijorată."
Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, Secţia Română
Citeşte mai multe despre:   aici radio europa liberă

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de