Auraş, păcuraş...

Treaba era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este.
Sumanii să fie scoşi din stative; alţii să fie nividiţi, ori ţesuţi din nou; altă grămadă de sumane aşteptau să fie  şi ele cusute; nu mai socotim peptănuşii pe care nimeni nu-i "ţinea de coadă", sau roata zăcând ne­mişcată în mijlocul casei; canură toarsă pentru război, nu era... Mai pune copilul de ţâţă din albie, precum şi ceilalţi "vro cinci-şase" ce trebuiau hrăniţi...
A
m auzit-o de atâtea ori pe Smaranda tunând şi fulgerând. Iat-o acum îndulcindu-se, răsfăţându-şi băietul, rugându-se de el, făcându-i făgăduieli, doar-doar îl va convinge s-o ajute:
- Nică, dragul mamei! Vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură orzul cela pe jos; şi eu asemenea nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stăi lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o cureluşă de cele cu chimeriu, ştii, cole, ca pentru tine! (iubire mare!)
- Bine, mamă! dar în gândul meu, numai eu ştiam.

Făţărnicie vrednică de iertare şi de în­ţeles. E miezul verii. Vara, mama (cealal­tă) a hoinarilor, la fel de scumpă şi de iubită. Sufletul ei radios tresaltă de căldură. Ea n-are trebi. Treaba, singura ei treabă este să-şi ademenească fiii, să-i lase, darnică, să guste şi din dulceaţa vinovată a irespon­sabilităţii. Pierde vară?! Cum adică? E invers. O vară, din contră, când nu faci nimic se câştigă, mai ales atunci se câştigă!

Şi era un cer senin afară şi-un neastâm­păr şi-o mireasmă şi păsărelele ciripeau şi apele se limpeziseră şi curgeau şoptindu-şi în grabă atâtea, cu o undă de răcoare curată-n ele, ca de Sfântul Ilie...

Văzând eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. Program culpabil, dar atât de ispititor... A lui e balta, fetele ghilesc pânza ceva mai sus, încă nu-l văd; se tolăneşte la soare, se-aruncă-n apă, se-ntinde iar să se zvinte, i-a intrat apă-n urechi, se ridică, ia o piatră-ncălzită, o pune la ureche, o sare-ntr-un picior, într-altul... Auraş, păcuraş... ce-am invocat cu toţii şi vor mai invoca şi cei ce se vor naşte şi alţii şi alţii, târgul etern, scoate-mi tu apa din urechi şi-o să-ţi dau şi eu parale vechi, urechi, vechi şi iar urechi vechi, iar apa, plătită, iese călduţă la timp din pâlnia sfântă a căpăţânii şi lumea se face din nou înţeleasă şi auzită, cum este lumea în adevărul ei, un moment ocultat. Dar mai aveam o datorie. Pietrele prie­te­noase trebuie să le azvârli în ştioalna cu grijă, făcând o împărţeală dreaptă: una pentru Dumnezeu şi una pentru Dracul, ei înşişi ţinând împărţită lumea în două, echilibrul se cuvinte păstrat, altfel cine ştie; aici, ca să trişezi, e prea mare riscul, nu face. Totuşi, e bine să mai arunci repede câteva pietre în plus, să încui pe dracii mai mici jos, în adâncul bălţii; cu ăştia nici un pact nu-i bine să-nchei, că nu-l respectă, aşa că mai bine e să-i fereci în tionalna; pe urmă, bine înţeles - creştini suntem - ne mai aruncăm în bulboană de trei ori, pentru Tatăl, pentru Fiul, pentru Sfântul Duh, şi încă o dată, a patra, zicând Amin.

Apoi, pe nesimţite, înaintezi către fetele care ghilesc pânza, te-ntinzi pe-o rână, aşa, ferit, să nu te vază, şi te uţi "cum se joacă apa cu picio­ru­şele lor". Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!... E crezul acestei religii a lui Crean­gă şi matur, şi copil, care nu-i alta de­cât viaţa. Crez magnific, de păcătoşi sublimi!... Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine.

Plasticitate de clasică picătură româ­nească. Uitată cu mâinile subsoară... Nu ştiu dacă nu exagerez. Dacă nu-mi de­pă­şesc rolul. Mai mult însă decât stupoare, în această poziţie a corpului; mai mult decât uluire în faţa netrebniciei fiului, pare a fi altceva: momentul magic al unei Magiciene (oricât de necăjit), una din intuiţiile ei fulgerătoare, premoniţia destinului hărăzit acestui băiat îndeplinind în joacă ritualurile purificării.

Revenindu-şi, Smaranda se apropie tiptil, îi ia hainele de pe mal şi-l lasă gol, de râsul lumii. Vraja a pierit:
Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom ave altă vorbă!

Asta-i realitatea. Orice-am face, mereu ne-ntoarcem la dânsa.
Ei, ce-i! Ce-i de făcut, Ioane?... Cum să apari tu în lume gol puşcă? Fetele băgaseră de seamă şi se prăpădeau de râs. Le-ar fi sucit gâtul, lor, ale căror picioruşe bătute de apă îl tulburaseră. Sare din baltă şi-o ia la goană. Avem,... a câta? A treia, mi se pare, fugă memorabilă... (poate Ahile, poate iepurii)... şi-aşa fugeam de tare pe prund de săreau petrele pe care le stârneam cu picioarele cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădină la Costache şi merg tupiluşu prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc  câinii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă!... Noroc din ceriu până-n pământ că nu m-a prins melianul şi  ha­ramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti...

Şi mai trece de o răspântie, şi din ea în altă hudiţă, gonind mereu în pielea goală sub soarele verii fericite, iar dacă viaţa n-ar fi atât de scurtă şi dacă n-ar fi bătrâneţea, care se opreşte de la sine, şi dacă ar fi, dacă ar exista măcar un culoar veşnic, un coridor infinit al copilăriei - şi s-ar putea să fie! - el ar mai alerga şi azi cu sufletul la gură, până ce s-ar îndura să exclame căit, într-o zi: "Mămucă, iacătă-mă-s!" - mumei căreia toţi îi aparţinem.
România literară, nr. 37/1989