Născut, iar nu făcut

Mai curând mărunţel decât potri­vit de statură, îţi atrage imediat atenţia prin forţa privirii, deosebit de vii, iscoditoare şi inteligente, ca şi printr-un soi, parcă din ce în ce mai rar, de masculină delicateţe şi na­turală distincţie a prezenţei, ce nu pot trece nici ele neobservate, chiar şi în grăbita viaţă "civilă".

Pe scenă poate fi, bineînţeles, altul, iar personajele sale - la nevoie şi de la caz la caz - nu sunt lipsite de cuvenita bădărănie, aroganţă şi suficienţă, actorul dovedind o comprehen­siune specială pentru dezvăluirea şi incriminarea oricărui fel de insolenţă de care se face vinovat un personaj sau altul. Mijloacele acestor dezvăluiri şi incriminări nu vor fi însă nici o clipă grosiere, ci vor avea fineţea şi precizia bisturiului chirurgical, extirpând "fără milă", dar niciodată mai mult decât trebuie. Cu o impresionantă siguranţă, ca şi când cel care operează asta a făcut de când lumea, pentru asta s-ar fi născut şi ăsta ar fi singurul lucru din lume pe care şi l-a dorit şi pe care şi l-a dorit şi pe care chiar ştie să-l facă!

Sigur că astfel de aprecieri nu se pot face decât la adresa unui actor pe deplin format, cum este, de altfel, cel despre care scriem, deşi e vorba doar de un absolvent al Institutului de teatru din Bucureşti, promoţia '89. El este însă, de pe acum, o dată cu apariţia sa în spectacolele de absolvenţă - în roluri ca acela al şefului de gară din "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian sau al lui Sile Gurău din "Mobilă şi durere" de Teodor Mazilu - un motiv de mândrie pentru dascălii săi, fireşte ca "produs" al acestora, şi pentru Institut ca atare, desigur tot ca "produs" al acestuia. Au şi de ce să se mândrească şi dascălii şi Institutul.

Pentru toţi cei care încep să-l vadă pe scenă, Aleandru Bindea re­prezintă revelaţia unui mare talent. În afara oricărui dubiu. Căci e unul dintre acelea, atât de rare, care se pot vedea (şi recunoaşte!) oricând, cu ochiul liber. (Condiţie mult mai greu de îndeplinit decât s-ar crede.) De-a lungul celor patru ani de studiu în Institut va fi dobândit, desigur, şi o ţâră de ştiinţă a meseriei, a felului de-a rosti, de-a a fi pe scenă, meritele reale ale profesorilor săi, în formarea actorului profesionist, nefiind probabil nici ele puţine sau de subestimat.

Numai că Alexandru Bindea, vorba cronicarului, e un actor "născut, iar nu făcut". El are actoria în sânge şi e actor din tălpi până-n creştet, şi încă unul de rasă, fiece gest, fiece privire, fiece tăcere pe sce­nă mărturisind-o fără echivoc, dar şi fără nici un fel de prisos dilentantistic, într-o pe cât de economicoasă, pe atât de personală tăietură a rolului. Nu-l aduce neapărat la sine, cum poate va mai fi văzut prin preajmă, însă fiecare rol al său e "poansonat", poartă "marca fabricii" Bindea, detaşându-se vrând-ne­vrând din orice distribuţie şi chiar salvându-se de la avariile inerente lipsei de gând şi de pricepere regizorală. Aşa sunt marii actori de ieri şi de azi - un Beligan, un Birlic, un Toma Caragiu sau un Marin Moraru ori un Gheorghe Dinică - au fost, fiecare, creatori de tipuri comice, Alexandru Bindea e, la rându-i "din naştere", creatorul unui astfel de tip comic, deloc îndatorat celui creat de profesorul său, Dem Rădulescu.

Pe lângă recordul naţional în domeniu, deţinut încă detaşat de actorul (azi) orădean Petre Panait, care a dat de 11 ori la teatru, ce importanţă mai are că şi un astfel de talent ca Alexandru Bindea a trebuit să dea de nouă ori consecutiv la teatru (de două ori şi la Târgu-Mureş!), pentru ca să-şi onoreze vocaţia? De câtă voinţă şi câtă pers­verenţă trebuie să fi existat în acest om care timp de nouă ani a făcut de toate, de la ghid ONT la şofer de taxi, numai şi numai ca să dea din nou examen la teatru (la nici o altă facultate decât la teatru!), sperând să-şi convingă până la urmă profesorii de ceea ce azi ni se pare atât de evident pentru toată lumea?!

Fie-ne îngăduit, aşadar, să sa­lutăm cu plecăciune această exemplară onorare a unei ex­cepţionale vocaţii artistice, urându-i totodată Actorului, la intrarea în breasla sa de suflet, cât mai grabnica recupe­rare a timpului ce s-a dovedit a nu fi fost pierdut chiar în zadar. În rest, vorba poetului, de ce-am fi trişti? Şi totuşi...
Victor Parhon - Teatrul, nr. 6/1989