O familie cum alta nu-i

Avându-i aici în faţă, ascul­tându-le fie şi atât de succint povestea, pe buze îmi apar cuvintele "Trei generaţii". Dar mă opresc prudentă, căci a patra generaţie creşte şi nu se ştie dacă nu o va lua pe acelaşi drum. Acesta este unul singur şi se numeşte "Do­robanţul" întreprinderea ploieş­teană de stofe fine, vestită în ţară şi în lume.

"Erou al Muncii Socialiste". În jurul ei au gravitat şi crescut numeroase familii muncitoreşti, una dintre ele fiind cea care se află în faţa noastră. Se numesc cu toţii Oprea şi aici şi-au găsit ţel şi împlinire de viaţă. Stâlpul, tatăl, Vasile Oprea, muncitor la Filatura cardată, aproape trei decenii, şi-a ridicat cu Patiţa lui căsuţa chiar lângă fabrică.

Fiii, care au venit pe lume unul după altul, căci abia ultima a fost Dumitra, se află cu toţii la "Dorobanţul". Şi aceasta pentru că tatăl a înţeles că om te face doar munca într-o mare familie şi pentru el aceasta era doar "Dorobanţul", cu puternicul său colectiv muncitoresc.

Şi-a adus întâi fiii  - patru  - primul a fost Traian, care astăzi, la 54 de ani ai săi, preluând "conducerea fami­liei", pentru că este cel mai în vârstă, îşi aminteşte: "Tata m-a adus la fabrică chiar în ziua în care am împlinit 16 ani, era în august 1951. M-am calificat lă­cătuş la atelierul mecanic şi am lucrat ani de zile în echipa de reparaţii, pentru ca mai târziu să fiu promovat ajutor de maistru la filatură. În 1976, am intrat la şcoala de maiştri", îşi încheie el spusele.

Rezumată pe scurt, viaţa acestui prim dintre fiii Oprea este o viaţă obişnuită, care a însemnat creşterea firească a unui om, ajuns într-una din cele mai importante funcţii de producţie. Aşadar, primul Oprea: maistru! Cel de-al doilea, Gheorghe are un alt început: terminând profesionala, s-a dus la "Fero", altă întreprindere ploieşteană, dar tatăl l-a adus alături de el şi de fratele său.

Era în 1955 şi el a lucrat ani de zile ca ajutor de maistru, iar în 1979 a devenit el însuşi maistru. Aşadar, al doilea! Cel de-al treilea, Ion, ajunsese la Paroşeni, dar cum să se împo­trivească tatălui, au­to­ri­tăţii sale, aşa că iată şi pe cel de-al treilea fiu în acelaşi loc de muncă cu ceilalţi, investit şi el în 1980 cu aceeaşi funcţie de răspundere ca şi a celorlaţi doi fraţi. Şi când trei dintre maiştrii unei întreprinderi fai­moase sunt fraţi, sigur că şi familia devine ea însăşi faimoasă.

Ştia să-şi strunească copiii textilistul Vasile Oprea. Mezinul, între băieţi, Constantin, s-a născut şi unde s-ar putea afla decât alături de ai săi, fiind un excelent frezor, cunoscut şi el în toată întreprinderea? Si Vasile Oprea n-a avut linişte până când nu şi-a adus în marea familie a textiliştilor şi fiica, născută mai târziu, în '52, fiind astăzi la maşina de dublat fire. Deci patru băieţi şi-o fată!

Şi viaţa şi-a urmat cursul ei, fiecare şi-a întemeiat o familie şi poate că nu în­tâmplarea a făcut ca toate ne­vestele fraţilor Oprea să-şi aibă locul de muncă tot la "Doro­banţul". Valeria, soţia lui Traian, laborant CTC, Maria lui Gheorghe, răsucitoare, cea a lui Ion, Georgeta, soră la căminul de copii, iar Elena lui Constantin, magazineră.
- În familia noastră nu-i o vorbă goală că ne iubim ca fraţii. Noi nu ştim ce e supărarea nici  între fraţi şi nici între cumnate. Ca să nu mai vorbim că o căsătorie este pentru o viaţă! Ne înţelegem şi ne ajutăm, avem copii, mari şi ei, unii părinţi, la rândul lor, ne spune Valeria, bunică la cei 47 de ani ai săi.

- Şi aproape toţi ne-am construit case, toate pe străzile din jurul fabricii, aproape de cea a pă­rinţilor noştri, ne spune Traian.

- Şi când unul începea să toarne te­­melia, eram acolo toţi, zidari, dulgheri, zugravi, iar la sfârşit că­ram mobila, continuă Constantin. Şi totdeauna am muncit veseli şi cred că e o mare fericire să ai o familie ca a noastră. Deşi la noi, la "Do­robanţul" sunt zeci de familii ase­mă­nătoare, aşa încât se poate spune că însuşi colectivul nostru este o mare familie, în care nu numai că ne străduim să muncim mai bine, ducând mai departe ceea ce noi înşine am creat, dar că ne şi bucurăm de succesele cole­gi­lor sau să le sărim în ajutor la nevoie.

Dar mezinul, care are şi el peste 45 de ani, aduce în discuţie un alt fapt, dezvăluindu-ne un alt aspect al familiei:
- Lângă noi avem nepoţii tatălui nostru, fiii şi fiicele noastre.
Şi aveam să aflăm că asemenea tatălui au procedat atât feciorii, cât şi fata lui. Şi au adus ceea ce le era mai drag lângă ei, în acelaşi colectiv de excepţie. Şase nepoţi, fete şi băieţi, sunt lăcătuşi, frezori sau, pur şi simplu textilişti. Ba, unul dintre nepoţi, Ionel, începuse şi el să lucreze la Teleajen, dar tăică-său l-a convins să vină în acelaşi loc în care se află întreaga familie. Iar Mariana, fiica lui Traian, studentă în anul III la Filologie, la secţia fără frecvenţă, este educatoare la căminul aceleiaşi întreprinderi.

E greu să te descurci între atâţia Oprea. Vârstnici şi tineri, femei şi bărbaţi, mai ales când nepoţii au şi ei de-acum copii. I-am aflat pe toţi în preajma unui eveniment: nunta lui Adrian, fireşte muncitor la "Dorobanţul".
- Nu e prea tânăr pentru că­sătorie? întreb eu.
- Da' de unde, ne răspunde ma­ma lui, o cunoaştem pe fată de multă vreme, se iubesc, şi dacă nu s-or căsători la tinereţe când să ne facă nepoţi, când vor avea barbă albă?
Da, aşa e familia Oprea, recu­noaşteţi, una cum alta nu-i!
Aneta Popescu - Femeia, nr.4/1989