Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Culeg din această palmă încărunţită de scris ultimul bob al soarelui. Îl urc pe un nor şi fac din el scutul de lumină ce va trebui să ne apere de nostalgia verii. Cel puţin poeţii caută chiar pe lună plină urma soarelui. Sărutarea lui este înfocată şi pătimaşă într-atât, încât o alta nu mai doresc până la sfârşitul sfârşitului.
Culeg cu privirea îmbrobonată roadele câmpului mănos, de rară frumuseţe acum, după o vară cum parcă nicicând n-a mai fost. Alerg pe firul gândului în livezile culese, ce încă se mai bucură de acest mijloc de toamnă splendidă, fără ceţuri cenuşii, fără dimineţi apăsătoare, fără înserări tulburate de gândul frigului.
Octombrie mănos şi cald, tandru şi ocrotitor cuprinde marginile ţării, vestind cu bogăţia lui pământul că niciodată o lacrimă nu va rămâne pe obraz şi îşi va lua zborul sub forma unui lăstun chemând soarele.
E vremea culesului. Culesul. Acest cuvânt care îmi spune atât de multe despre viaţa noastră, mai ales despre ceea ce va fi în viaţa noastră. Căci o veche zicală ne îmbracă în aura severă a aşteptării: "Ceea ce ai semănat vei culege". Grav, aspru, hotărât. Nu încape îndoială: viitorul îţi va fi aşa cum mintea ta va gândi. Aşa cum faptele întregii fiinţe vor urma firul vieţii tale. Şi e ca o aşteptare. Aştept şi sunt sigură că sămânţa ce am pus-o în pământ va da roade bogate. E ca şi cum aş aştepta o zi de aur. Ziua culesului meu.
Mă visez într-un lan de porumb din care ştiuleţii au fost culeşi. Tulpinile uriaşe şi frunzele de un verde suav mă acoperă. Mai departe, o vie imensă se întinde de la o margine la alta a pământului. Tineri şi tinere adună rodul ei bogat. În altă secvenţă mă visez la rădăcina sfeclei de zahăr. Sunt mică, o furnică ocrotită de rădăcina dulce.
Vise de octombrie. Un octombrie ciudat, cu ploi torenţiale, de primăvară, alternând cu soarele cald, arzător, neverosimil, pe un cer albastru, cald, învăluitor. Aş opri aici toamna. Aş opri aici lumina ei clară şi ocrotitoare, răsăritul ei ce nu ascunde altceva decât soarele copleşitor, plin de speranţele noastre cuprinse acum în razele lui măiastre.
Roadele pământului au fost culese. Pe pământ e cald şi bine. Ies aburi după ploaie, miroase a piatră, a lujer, a fum apăsat de ploaie. Brume subţiri şi ceţuri timide se insinuează. Binecuvântat fie acest mijloc de toamnă ce poate opri clipa în loc. Clipa noastră cea norocoasă care, desigur, o să se arate.
Ioana Diaconescu - România literară, nr. 43/1989
Citește pe Antena3.ro
