Revelion pe şantier

Pentru "oamenii muncii", Revelionul a fost un prilej binevenit de relaxare. Fie că şi l-au petrecut acasă, cu familia, la restaurant, cu  prietenii, sau pe... şantier, în compania colegilor. Un astfel de Revelion "la locul de muncă" ne este prezentat în revista Flacăra din 9 ianuarie 1989, sub semnătura lui Horia Pătraşcu.

Jurnalistul s-a dus la Rusăneşti, în judeţul Olt, unde se construia o hidrocentrală. Era ultimul Revelion pe care constructorii îl petreceau acolo, de­oarece în primăvară hidrocentrala urma să fie dată în folosinţă, "în cinstea Congresului XIV".

"Sâmbătă 31 decembrie, dimi­neaţa, ora 8: ies din camera de oaspeţi, în aerul tare şi rece al coloniei (am sosit aici de la Bucureşti cu o maşină, târziu în noaptea de ieri, într-o cursă dură şi pe o ceaţă afurisită, cel mai afurisit lucru fiind însă zdruncinăturile produse de porţi­unile din şosea uitate de către gospodarii locali ai judeţelor traversate şi care doar că nu mi-au scos rinichii din ţâţâni, dar ce mai contează?!)... sunt aici, şantierul pe care l-am cunoscut întotdeauna agitat este pustiu... s-ar părea că sunt singurul, care se mişcă la această oră, îşi începe ziaristul relatarea.

Şi totuşi nişte pocnete de bici ale unor colindători nevăzuţi ce se pornesc brusc şi încetează repede. Mă îndrept spre cantina coloniei – acolo unde se va ţine, deseară, festinul – vreau să cunosc pregătirile din timp, să-mi fac un fel de jurnal de bord al Revelionului la care am fost, spre mândria mea, invitat cu atâta căldură.

Nu sunt totuşi chiar aşa singur: se mai iscă un căţel alb-hârtie, care nu se îndeamnă a veni mai aproape la chemarea mea cu «ţucu-ţucu», şi am ajuns la cantină, iar Opriţa Păstaie, responsabilă, îmi spune că albul căţel e «de-al casei», nu se sinchiseşte adică de însemnurile străinilor decât în situaţia dată de a le sfârteca pantalonii, dacă nu sunt oameni de treabă, probabil că eu sunt... În interior, în marea sală de mese, aici da: agitaţie mare. Mesele sunt aşezate în careu, se spală linoleumul de pe duşumea, sunt potrivite crenguţe de brad etc. Pâna la Revelion mai e, nu-i aşa?! – şi iată cum Valentina Stroie (care în 12 ianuarue va «face» 18 ani!), acum în halat alb, iar «la noapte» o fermecătoare şi elegantă domnişoară, îmi mărturiseşte cu emoţie că ăsta va fi primul ei Re­velion petrecut aici, e originară din Poiana, Teleorman.
Sâmbătă, între orele 14:30-16:30: se cară la cantină lăzile cu băutură, depozi­tate provizoriu în subsolul unui bloc, voi realiza în timpul petrecerii Revelionului că tocmai cea mai solicitată dintre ele – băutura, nu lăzile – va fi una reali­zată pe plan local şi absolut nealcoolică – până una-alta alarmă: s-a produs o încurcătură cu lăzile de pâine ce urmau a fi aduse de la Corabia. Inginerul Nicodim mă îmbarcă în «ARO»-ul său, mergem la Corabia la fabrica de pâine, se rezolvă încurcătura, pâinea va sosi în Rusăneşti în timp util, iar noi plecăm înapoi în trombă, totul fâsâie şi pârâie, n-avem curent, mi se pare că nu mai e nici motorină, calmul zâmbet al lui Nicodim rămâne însă acelaşi şi cred că n-aş da cinci Mercedes-uri nou-nouţe pe «troaca» inginerului.

În sfârşit: ultimul Revelion al constructorilor.
Sâmbătă seara, 31 decembrie 1988, orele 21: sosesc primii invitaţi, se aşează la mese, sala cantinei e de nerecunoscut, urmează un An Nou! Inginerul Dumitru Nicodim, împreună cu soţia sa, Diana, ingineră chimistă la laboratorul şantierului, ocupă un loc «central» – cel puţin aşa mi se pare aiurea!, care loc central? Careul în care sunt aşezate mesele anulează personalitatea, fiecare stă vizavi de cel din faţă, iar cel din faţă de cel din stânga şi uite-aşa, oriunde te-ai aşeza, ai în faţă, în dreapta şi-n stânga pe un altul care te consideră idem... Personal iau loc lângă o mai veche cunoştinţă: Dumitru Lina, şofer pe un «ARO» de la înfiinţarea şantierului care, împreună cu soţia sa, Iuliana, formează una dintre cele mai fermecătoare perechi de tineri de aici...

Se anunţă «surprizele nopţii»: concurs de dans, miss pereche Revelion, dansul inimioarelor etc. La primul rock dezlănţuit de decibelii de rigoare de către formaţia «ONIX», primul dansator este Constantin Pârlea (58 ani voi afla, deşi dânsul mi-a «comunicat», zâmbind, doar 50! – un om plinuţ, cu părul lung şi argintiu lăsat mult către ceafă, maistru complex betoane: a turnat betoanele întregii hidrocentrale).

1 ianuarie: ora 3:20: s-au consumat şi se consumă încă gustări şi sarmale excelente, la alegere, dulciuri etc. Înclusiv băutură, aşa cum se petrece îndeobşte la un an nou. Nimeni nu este marcat – şi nici nu va fi! – de licorile lui Bahus («Ai să vezi, Horia – îmi spusese Nicodim cu o zi înainte –, nu se va îmbăta nimeni! Nicodată, la nici un Revelion – şi au fost cinci! –  nu s-a îmbătat nimeni!" – şi aşa avea să şi fie). Un şantier înseamnă o comunitate în care excesele nu pot fi permise, şi totuşi... chiar aşa: nimeni?! Uită că m-am convins de lucrul ăsta.

... duminică 1 ianuarie, cu puţin înaintea apusului.
Calc încet împreună cu inginerul – şi prietenul meu – Dumitru Nicodim pe smoala aşternută de curând acolo, sus, pe «acoperişul» hidrocentralei; la noapte voi pleca, hârbul lui de maşină ne va face surprize, îl întreb:
«Cu ce forţă va izbi apa Oltului în lucrarea asta, a barajului, care măsoară, aici, unde ne aflăm, zic eu, cam 100 de metri?»
Zâmbeşte. Apoi îmi arată către amonte, uriaşul şanţ plat încadrat de diguri albe – pe alocuri aceste diguri sunt întrerupte, semn că acolo, pe porţiunile acelea perfect perperdinculare, mai urmează a fi turnat ciment. Draglina păşitoare, superba draglină păşitoare, o instalaţie uluitoare pare o gâză pierdută la orizont, către Slatina: uriaşul braţ (care poate sălta în cupă o «Dacia 1300») este încremenit.
«Îţi poţi imagina câţiva cai venind de acolo, către noi?» – îmi spune la un mo­ment dat. Vântul a început să sufle mai tare, pesemne că se schimbă vremea.
«Încerc...!» – neînţelegând unde bate.
«Dar... cincizeci?!» – continuă. Acolo jos...
«Încerc şi asta...!»
«Dar o mie de cai, galopând dinspre Slatina pentru a-şi izbi colosala lor forţă în zidăria asta, de sub noi?!» – mă încearcă.
... Încep să înţeleg:
«Asta va fi apa Oltului, aşa-i?»
«Şi va izbi aici... sub noi»
«Îhâm... va izbi, dar şi va trece prin turbine. Care vor produce curent... dar asta după ce noi vom fi departe».
«Câţi... cai, Mitică Nicodim, se vor repezi în barajul ăsta?»
«Şaptezecişidouă de mii, Horia!... Şi ne vor face jocul!»."
Flacăra, 9 ianuarie 1989