Transfer inversat în epoca rigorilor morale

Metamorfoza de la text la film capătă uneori traiectoria curioasă a unei bile de biliard, pe care diferiţii jucători o împing în direcţiile dorite de ei. Romanul Doamnei de La Fayette, dominând clasicismul secolului al XVII-lea printr-o rigoare analitică ce anticipa de departe pe Stendhal şi Proust, a devenit în scenariul lui Jean Cocteau un eseu de gimnastică mondenă, distanţat şi ironic, pentru a se finaliza, sub comanda regizorului Jean Delannoy, într-un film de divertisment, într-o poveste pur şi simplu comercială (Principesa de Clèves, 1960).

Se produce o răsturnare nereprezentativă, care nu se potriveşte nici cu ceea ce ar fi putut deveni filmul. Studiul auster de psihologie a unei curţi deşănţate devine întâi, în viziunea scenaristului, un exerciţiu evazionist, care nu obligă la nimic, iar mai apoi, în aceea a regizorului, o desfăşurare hedonistă şi linguşitoare de dantele şi decoruri, în care numele personajelor, uneori de teribilă rezonanţă istorică, devin simple cărţi de vizită menite să capteze bunăvoinţa spectatorului.

Transfer dintr-o mentalitate în alta, dintr-o artă în alta, absolut pe dos: literatura neconformistă faţă de epoca sa ajunge film conformist, şi culmea, tocmai într-o epocă mai deprinsă cu rigorile morale.

Sfâşietoarea durere su­fletească a unei femei care îşi reprimă dragostea adevărată pentru că pune principiul etic personal deasupra libertăţilor eticii oficiale aparem sub bagheta lui Delanney, doar ca o curiozitate mondenă.

Alaiul curţii lui Henric II, din care nu lipsesc nume ca Maria Stuart, Caterina de Medici, Diana de Poitiers, se deplasează in corpore peste tot: la nunţi, şedinţe de pictură, jocuri cu mingea, turniruri (până şi la o operaţie chirurgicală), bârfind elegant, întrecându-se în intrigi, com­pli­men­tându-se maliţios şi privind cu coada ochiului la virtuoasa (Marina Vlady) ce pare să nu poată mai mult decât să pozeze într-o nehotărâre mirată.

Într-o perioadă cinematografică dominantă de intransigentele dezbateri etice ale "noului val", desuetul cineast nu făcea decât să transforme romanul arzător din urmă cu trei secole în fri­vola paradă a unor statui de ceară.
Romulus Rusan - România Literară, nr. 50/1989

Citește pe Antena3.ro

Epava unei nave a ieșit la suprafață în Croația, iar "pietrele foametei", vechi de secole, au reapărut în Rin, în Germania