România. Lupta Doinei Cornea

Doi medici de la organizaţia uma­nitară "Medicins du monde", Jacques Lebas şi Patrick Laburthe-Tolra, au fost în România, unde s-au întâlnit cu doam­na Doina Cornea, fostă profesoa­ră de franceză la Universitatea din Cluj, hărţuită de poliţie pentru că a criticat re­gimul. Ei ne-au pus la dispoziţie mărturia lor.

Cluj, Capitala Transilvaniei, 24 ia­nua­rie. Ca în fiecare dimineaţă, Doina Cor­nea a deschis îngrijorată uşa căsu­ţei sale din strada Alba-Iulia nr. 16. Este uşu­rată: drumul este liber. Ştie că dacă uşa este blocată de miliţianul de pază, va trebui să rămână toată ziua în casă, fără să aibă dreptul de a ieşi. Doina Cor­nea ne-a întâmpinat cu căldură, dar şi cu surprindere. În ultimele zile, câţiva jurnalişti americani care încercau să o întâlnească au fost expulzaţi şi diplomaţii europeni încearcă să o contacteze fără succes. Cât despre noi, vom continua să îngrijim oameni în Afganistan, Salvador sau Africa de Sus. Totuşi nu putem neglija suferinţele oamenilor aflaţi la două ore distanţă de Paris.

Într-o cameră cu ferestre acoperite (chiar în acea noapte Securitatea insta­lase un proiector deasupra casei), Doina Cornea ne povesteşte lupta sa. "Izolarea la care sunt obligată în propria mea casă este mai grea decât lunile de închisoare. Cel puţin în ce­lulă aveam companie. Am fost urmă­rită în permanenţă de mai mulţi agenţi ai Securităţii până la 5 ianua­rie. Era întotdeauna cineva care se oprea la un metru în faţa mea şi mă insulta, încercând să declanşeze oprobiul celor care treceau pe stradă. Fără succes. De câteva luni, nici o scrisoare, în afara unei felicitări. Singurele scrisori pe care le primesc sunt scrisori cu insulte sau ameninţări cu moartea. Acum, când mi le dau, le rup imediat chiar la picioarele miliţianului. Dar de ce vă interesaţi voi de mine? Mai sunt şi alţi opozanţi de care ar trebui să ne ocupăm, de la care nu mai avem veşti. Ştiţi, în ţara asta, opozanţii dispar. Unii chiar au fost ucişi. Într-o linişte desă­vârşită. Nu mi-e frică de moarte. Nu îmi mai e frică de nimic".

Ridică telefonul din furcă pentru a ne arăta că este tăiat de mai multe luni. "Orice contact cu ceilalţi este im­posibil, fiindcă un simplu schimb de priviri cu mine poate aduce interogatorii şi hărţuiri pentru cei care o fac. Sunt un opozant, dar nu un disident. Nu am fost membră a nici unui partid. Lupta mea nu este una politică, ci una morală. Se încearcă distrugerea chiar a esenţei umane în ţara mea. Este greu să rezişti aici, zi de zi, în această izolare. Mai ales că se răzbună pe familia mea, în special pe fiul meu. Am fost exclusă de la Universitate, fiul meu a făcut puşcărie. Singurul lui delict: acela de a fi fiul meu".

De ce se face vinovată această feme­ie fragilă, cu o privire blândă şi un zâmbet îngăduitor? De a-i fi scris o scri­soare preşedintelui Ceauşescu pentru a cere oprirea distrugerii sate­lor româneşti.

Să te plimbi prin Bucureşti este o încercare care dă frisoane. Este impo­sibil să prinzi privirile trecătorilor. În stradă nu vorbesc unii cu alţii, nu se aud plânsete de copii. Cu o pungă de plastic în mână, oamenii îngroaşă cozile interminabile.  Deodată, mai mulţi oameni la un loc. Vreo cincizeci de persoane în faţa vitrinei Aeroflot privesc informaţiile ce vin de la Moscova: fotografii ale lui Gorbaciov cu Mitterand şi Kohl. În sfârşit, o vi­trină fără efigia Condu­că­torului.  

Încărcăm să vizităm un spital. Am aflat că dacă ai mai mult de şaptezeci de ani, ambulanţele nu te mai transportă la spital şi că părinţii nu-şi pot vedea copiii în spital decât din spatele unor gratii mituindu-l pe miliţian. Nici nu am apucat să trecem de poarta spitalului că un miliţian în uniformă s-a repezit să ne oprească. Într-o franceză impecabilă, ni se spu­ne că «spitalul nu este obiectiv turistic». Dealtfel, nu ne crede turişti şi ne sfă­tuieşte serios să ne întoarcem în ţara noastră cât mai repede posibil.  

Prietenii pe care i-am fi avut în Ro­mânia nu sunt nici ei "obiective tu­ristice". Aceste ameninţări sunt rei­terate o jumătate de oră mai târziu. Ajungem la Ambasada Franţei. Vom fi conduşi la aeroport sub protecţie diplo­matică, urmăriţi de o haită de agenţi ai regimu­lui în banalele lor Dacii.  

O femeie rezistă, prizonieră în propria sa casă, în faţa lui Ceauşescu, acest Stalin expirat. Să nu o abandonăm.
Le Monde, 3 februarie 1989
Articol preluat de la Agenţia INFOMINA