Comunism - Hrusciov, Tito si Aliatii anglo-americani

Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul recunoasterii internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie 1945 au mai existat tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut este al Maramuresului, care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice.

Tensiuni la granita nord-vestica

Revenirea administratiei romanesti in Transilvania de Nord nu a insemnat finalul recunoasterii internationale a apartenentei acestui teritoriu la Romania. Si dupa 9 martie 1945 au mai existat tentative de rupere a teritoriului Transilvaniei. Cazul cel mai cunoscut este al Maramuresului, care s-a dorit a fi integrat Ucrainei Subcarpatice.

9 martie 1945 nu a insemnat sfarsitul problemelor Romaniei relative la frontierele sale. Unele state vecine au continuat sa deruleze o activitate diplomatica intensa, pentru a obtine macar o parte din teritoriul romanesc. Conferinta de Pace (iulie 1946 - februarie 1947) urma sa stabileasca granitele definitive in Europa. Cele mai multe revendicari au venit din partea Ungariei. Dar, s-au inregistrat incidente si in Maramures si in Banat.

INTERESE POLITICE. Jocurile politice si diplomatice in privinta Transilvaniei au continuat pana la semnarea Tratatelor de Pace, in anul 1947. Din "inamic" Uniunea Sovietica s-a transformat in "aparatorul" Romaniei, mai exact al guvernului Petru Groza. In cadrul tuturor conferintelor desfasurate pe parcursul Conferintei de Pace, reprezentantii URSS au sustinut solicitarile Romaniei privind frontiera de nord-vest.

Pe de alta parte, in Ungaria, in urma alegerilor generale din noiembrie 1945, Partidul Comunist a obtinut numai 17% din voturi, la guvernare venind Partidul Micilor Agrarieni. Pentru SUA si Marea Britanie, Ungaria reprezenta un stat democratic, care trebuia sustinut pentru a "lupta" contra influentei sovietice. Pentru aceasta, ele au decis sa sprijine revendicarile Ungariei in privinta Transilvaniei.

CONFERINTA DE LA LONDRA. In aceasta atmosfera, s-a desfasurat la Londra, intre 10 septembrie si 2 octombrie 1945, conferinta ministrilor de Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii, carora li s-au alaturat sefii diplomatiilor din Franta si China. La aceasta reuniune a fost discutata si problema Transilvaniei de Nord. In absenta reprezentantilor Romaniei si ai Ungariei, "cei cinci" si-au exprimat pozitiile fata de acest subiect. In respectiva perioada, in Romania se derula greva regala. Reprezentatul sovietic, V.M. Molotov, a sustinut desigur guvernul Groza si, implicit, ca intreg Ardealul sa faca parte din Romania. Pe de alta parte, ministrul de Externe britanic, Ernst Bevin, si-a exprimat optiunea pentru unele cedari in favoarea Ungariei. El a fost sustinut de James Byrnes, secretarul de stat american. Acesta a propus ca o zona de 7.680 km2 de la frontiera romano-maghiara sa fie cedata Ungariei. In final, cei cinci au cazut de acord ca granita dintre Romania si Ungaria sa fie "in general" cea din 1938. Dar ramanea de studiat daca "acordarea unei mici parti Ungariei nu ar reduce numarul persoanelor aflate sub stapanire straina".

OFENSIVA DIPLOMATICA. In aceste conditii, Ungaria s-a simtit incurajata sa declanseze o ofensiva diplomatica pentru a obtine o parte din teritoriul transilvanean. Guvernul de la Budapesta si-a dat seama ca revendicarile sale trebuiau sa aiba acordul URSS. O delegatie condusa de primul ministru Ferenc Nagy s-a deplasat in primavara anului 1946 la Moscova. Delegatia a fost primita de Stalin. Premierul ungar i-a prezentat liderului sovietic doua variante care puteau, in opinia sa, sa "rezolve problema Transilvaniei". Prima varianta prevedea cedarea de catre Romania a unui teritoriu de 22.000 km2, locuit de 865.620 de romani si 495.106 maghiari. In cea de-a doua varianta, Ungaria solicita un teritoriu de 11.800 km2 cu 442.000 de locuitori maghiari si 421.000 de romani. Opinia lui Stalin fata de propunerile ungare a fost ca "romanii nu vor consimti la o asemenea cedare teritoriala". "Sfatul", pe care delegatia Ungariei a reusit sa il obtina de la Moscova, a fost acela de a purta convorbiri directe cu guvernul de la Bucuresti.

CONVORBIRI ROMANO-MAGHIARE. La scurt timp dupa intoarcerea delegatiei Ungariei de la Moscova, este trimis la Bucuresti secretarul general al Ministerului de Externe de la Budapesta, Pal Sebestyen. Acesta este primit de primul ministru Petru Groza si de ministrul roman de Externe, Gheorghe Tatarescu. Convorbirile nu duc la nici un rezultat, deaorece atat Tatarescu, cat si Groza au refuzat orice fel de negociere teritoriala. Primul ministru al Romaniei a facut o singura concesiune reprezentantului Budapestei. El a avansat ideea crearii unei uniuni vamale intre cele doua state si eliminarea documentelor de calatorie pentru unguri in Romania si pentru maghiarii din Transilvania in Ungaria. Ideea a fost respinsa de Budapesta. Era mult prea putin fata de ceea ce statul vecin spera sa obtina.

Toate aceste discutii vor lua sfarsit o data cu semnarea Tratatului de Pace la Paris, in 1947. Acesta stabilea ca frontiera dintre Romania si Ungaria era aceea existenta in anul 1938. Ceea ce insemna ca intreg teritoriul transilvanean ramanea sub administratia Bucurestiului.

REVOLTA

Dupa 6 martie 1945 au fost incidente si in Banat. Aici, sarbii au organizat, in toamna anului 1945, manifestatii pentru a cere alipirea teritoriului banatean la Iugoslavia. "Revolta" era sprijinita de oficialii statului vecin; comisarul general al Belgradului este prezent la manifestatia desfasurata la Timisoara. Sarbii de aici cereau sa nu mai fie inrolati in armata romana, ci in armata lui Tito, si nu mai platisera impozitele catre statul roman. Primul-ministru Petru Groza se deplaseaza la Timisoara pentru a vedea situatia la fata locului. Concluzia la care ajunge este ca solutia pentru rezolvarea crizei consta in aplicarea unei solutii similare celei a Ardealului de Nord. Era nevoie de asentimentul populatiei sarbesti pentru ca Banatul sa ramana in granitele statului roman. Dar, in acelasi timp el, se deplaseaza la Belgrad, unde are o intrevedere cu Tito. Cei doi transeaza problema granitei comune, care va ramane nemiscata. Documentele asupra intrevederii Tito-Groza nu ne stau inca la dispozitie.

MARAMURES

La 4 februarie 1945, reprezentantii unei asa-numite "rade populare" au proclamat unirea Maramuresului cu Ucraina subcarpatica. Rada populara, care reunea minoritari ucraineni din Romania, a avut acordul liderului ucrainean de atunci, Nikita Hrusciov, pentru actiunea pe care au intreprins-o. Populatia romaneasca, majoritara (conform datelor sovietice, reprezenta 74% din populatie), nu a fost consultata si s-a opus ferm acestui act. Organizatia ucrainenilor l-a impiedicat pe trimisul CC al PCR, Nicolae Goldberger, sa instaleze administratia romaneasca in Maramures. Demersurile acestuia s-au soldat cu un esec. In aceasta situatie, PCR l-a trimis in teritoriu pe Vasile Luca, membru al Biroului Politic. Acesta, printr-o politica abila (a numit un ucrainean ca secretar al organizatiei de partid), a reusit in cele din urma sa instaleze aici administratia romaneasca.

CITITI MAINE EPISODUL 116

Teama de comunism in satele ardelene. PCR s-a preocupat constant de cresterea numarului membrilor sai in Transilvania de Nord. Cu toate acestea, in mai 1945, partidul era "slab numericeste". In paralel, comunistii romani au sprijinit Frontul Plugarilor si Madosz-ul. La sate, recunosteau liderii PCR, exista teama de comunism. Comunistii preiau puterea locala. Dupa intrarea in legalitate a PCdR, acesta a folosit un intreg arsenal de metode pentru a raspandi ideile staliniste. O atentie aparte a acordat penetrarii in orasele si comunele din Romania.