1 august 1989

Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 61-66

Simt obsesiv nevoia să mă întorc în copilărie. Poate pentru a-i alunga pe miliţienii şi pe securiştii din faţa casei, pentru a pune punct interogatoriilor de pe Strada Traian.

Încerc să reconstitui portretul tatei din perioada Şercaia. Nu îi ţin minte figura în ansamblul ei, numai ochii blânzi, de un verde-albăstrui luminos. Mi-a rămas în minte mai ales timbrul vocii care avea ceva catifelat şi cald în inflexiunile ei. O voce nu foarte joasă, nu foarte înaltă, mai degrabă do­moa­lă, puţin obosită. Îi revăd mâinile lungi, generoase, mâini de ţăran. Se plimba mult cu mine şi mă ţinea mereu de mână ocrotitor.

Nu ştiu cât de mult îl iubeam, dar era bine cu tata pe atunci. Atitudinea mea faţă de el a devenit cu vremea instabilă, mai ales din clipa când - pe la vârsta de 10 ani - am înţeles că între părinţii mei lucrurile nu mergeau tocmai bine, că în 1940, la "cedarea Ar­dea­lului de Nord", tata nu a fost de acord, aşa cum dorea mama, să ne re­fugiem şi noi în România, ca atâţia alţii. Mama îi reproşa că nu se comporta şi nu gândea "ca toată lumea".
Din punct de vedere material, consecinţele au fost dezastruoase pentru noi (sau aşa mi se păreau).

Dar pentru mine au fost, fără să vreau, o mare lecţie de viaţă: am învăţat să rezist cu fruntea sus în faţa celor care încercau să mă umilească. În această privinţă, mama a avut un rol capital. Dar de ce nu accepta tata ideea refugiului? Teamă de ne­cunoscut? Iluzia deşartă că admi­nistraţia maghiară îl va menţine în post? Rugăminţile oamenilor de la ţară, pe care-i avusese în subordine, să nu-i părăsească? Cert e că această ruptură între părinţii mei m-a afectat profund. Simţindu-mă mult mai dependentă de mama (care a reuşit într-o măsură oarecare să-mi zdrun­cine încrederea în tata, mai ales că şi eu doream să plecăm), am trecut de partea ei. Nici calculul tatei nu a fost cel scontat. A fost dat afară de ad­mi­nistraţia maghiară, văzân­du-se apoi nevoit să se zbată pentru a ne asigura traiul. Pe la vârsta de 17-18 ani am reuşit să-i redescopăr - dincolo de slăbiciunile şi de teama lui de ziua de mâine - aura spirituală pe care o intuisem în frageda mea copilărie.

Revenind la acea perioadă înde­părtată, sentimentele faţă de mama mă legau cumva mai organic, mai vegetativ de ea. Mama, pentru mine, era căldura din încăperea înmiresmată, era mâncarea mea cea bună, somnul meu cu vise fericite, hăi­nuţele mele curate şi frumoase, era duioşia unor romanţe cântate de ea, care pătrundeau în adâncul meu. Eram total depen­­dentă de ea; între noi, cordonul ombilical nu s-a rupt decât foarte târziu şi treptat.

Când eram alături de tata, tă­râmul securităţii mele corporale îl percepeam a fi mai fragil decât îl percepeam când eram cu mama, dar în prezenţa tatei presimţeam o altfel de securitate, una nepalpabilă, decurgând din faptul că el încerca să-mi explice lumea, să mă împace cu contradicţiile şi incovenientele tulburătoare ale nepre­văzutului şi ale efemerului. Mă înţepa o albină - "era felul ei de a se apăra"... Mi se ofilea în mână floricica pe care mi-o culesese - "florile renasc pri­mă­vara"... Tata nu se pricepea să-mi aleagă hăi­nuţe, nu-mi dădea bună­tăţi de mâncare. De aceea nu-mi inspira atâta încredere, nici acea impresie de stabilitate ca mama. Cu tata, în schimb, ieşeam din tiparele de ordine severă, impuse de mama şi la a căror menţinere veghea cu străşnicie. Cu tata transgresam grila nemiloasă a regulilor, alu­necând în nebuloasele imprevi­zibilului şi ale improvizaţiilor. Din certitudinea pantofiorilor lustruiţi şi a hăinuţei fără pată la plecare cădeam în incertitudinea stării în care toate acestea s-ar putea afla la întoarcere în funcţie de anotimpuri, de drumuri, de băltoace sau de ţigănuşi luaţi pe săniuţă lângă mine - "doar şi ei sunt copii!" - ca să mă încălzească, atunci când dădeam semne că mi-ar fi fost frig. Amintirea cu ţigănuşul este o amintire povestită mie de mama, care nici după scurgerea anilor nu reuşise să-şi potolească complet indignarea. Oricum, când eram cu tata, chiar dacă mă stropeam cu noroi, experienţele anterioare mă îndreptăţeau să cred că el va fi cel sancţionat: "Nu eşti în stare să ai grijă de un copil!".

Nu ştiu de ce, într-o vreme, tata a început să mă scoată la plimbare seara. Era probabil perioada de după leşinul mamei. Simţeam că păşeam într-un alt spaţiu, mai învăluitor, poate tocmai pentru că nu existau contururi discrete. Mai mult după miresme îmi dădeam seama că treceam pe lângă nişte flori (să fi fost Regina Nopţii?). Tata îmi culegea în fiecare seară câte una "să o ducem mamei, că e bolnavă şi îi place parfumul acestei flori". Era plin de gingăşie tata. O gingăşie discretă, fără ostentaţie, dar cu atât mai profundă. Mama n-a înţeles-o niciodată (poate doar după moartea tatei), dar nici eu, decât mai târziu. Mama mi s-a plâns adesea, de pildă, că atunci când "am venit pe lume" (cât era de frumoasă şi genuină expresia folo­sită de părinţii mei!), tata - după o aşteptare de şapte ani - nu i-a ofe­rit decât un singur boboc de tran­dafir. În ce mă priveşte, desco­perind sensibilitatea, dar şi fra­gilitatea cres­cândă a tatei pe măsură ce înainta în vârstă, am început să-l protejez în faţa dezlănţuirilor ma­mei: "Lasă-l pe sărăcuţu'!", "Nu-l mai certa pe micuţu', pe tăticuţu' sărăcuţu'!". Mă prosteam, deşi eram studentă, dar îl şi iubeam cu adevărat în acele mo­mente. Totuşi, am avut şi eu răutăţile mele faţă de el. Şi nu au fost puţine. Îmi amintesc, bună­oară, când, în urma unei discuţii contradictorii despre Engels (pe care tata îl citise, în timp ce eu nu), i-am aruncat la picioare banii pe care mi-i dăduse drept cadou pentru bacalaureat. Eram furioasă, pentru că, în toiul conversaţiei, tata îmi spusese că numai semidocţii susţin idei "din auzite" despre cărţi pe care nu le-au citit. În urma gestului meu sfidător, în loc să-mi tragă o palmă, s-a aplecat în tăcere, a ridicat banii şi cu o blândă tristeţe în voce mi-a amintit: "Aceştia sunt munca mea, Doina". Făcea cele mai ingrate munci pentru a ne asigura traiul. Cine ştie câte luni la rând a pus pe ascuns bani deoparte pentru a-mi putea face acel cadou. Mai târziu la Cluj, când Ada avea 1 an şi jumătate, 2 ani, bunicul, mai precis tata, şi ne­poţica se amuzau, "se gurguluiau", adică se rostogoleau pe jos înfăşu­rându-se în covoare în locuinţa de pe Strada Horea. Când îi prindeam asupra faptei îmi ieşeam din ţâţâni: "Iar îmi faceţi praf şi dezordine în cameră!". Dar cu alt prilej am fost şi foarte nere­cu­nos­cătoare faţă de el. Revăd şi acum scena. Plecam cu Tinu în vacanţă. Tata, cu Ada în braţe, ne-a condus puţin pe Strada Horea. La des­părţire, Ada n-a vrut să se dez­lipească de noi. Plângea în bra­ţele tatei cât o ţineau puterile, iar tata, şovăielnic, tot mai făcea câţiva paşi înspre noi. Atunci am strigat la el: "Pleacă odată! Nu eşti în stare să stă­pâneşti un copil!". Îl văd şi acum, el blândul, el bunul, în­de­părtându-se în hainele lui să­ră­căcioase, gâr­bovit parcă, sub insultele mele furibunde, în loc
să-i spun "Mulţu­mesc, tată, că ai grijă de ea".